MIKAEL EON MUNTYANU

-Băi, ar trebui să-nchidem… nu vezi că plouă cu găleata. Ce naiba să mai facem? Cine dracu’ crezi că mai vine la terasă la ora două noaptea pe o vreme ca asta….

-Nu ştiu ce să zic… Înţelegerea a fost că stăm până la ultimul client.

-Pe ăsta îl numeşti tu client, nu vezi că e un boschetar nenorocit.

-Băi, a comandat, are încă berea în faţă, nu putem să-l dăm afară. În plus de asta, eu cred că e totuşi un turist ca oricare altul.

-E pe dracu’, tu nu te uiţi la el, nu vezi că e un zdrenţăros. Cred că e un românaş pricăjit se dă străin şi vorbeşte cu noi în engleză doar la sanchi. O fi vreun românaş plecat pe dincolo care face fiţe, zice că a uitat să vorbească româneşte.

-Nu ştiu ce să spun… eu totuşi mai stau, dacă vrei să pleci acasă să ştii că nu am nimic împotrivă. Eu mai stau… măcar până pleacă ăsta.

-Bine… hai că te las că mă aşteptă tovarăşa mea. Oricum, îţi spun eu, nu mai vine nici dracu’ pe vremea asta!

Rămas singur în bar, am spălat ce era de spălat, am făcut curăţenie şi aşteptam ca tipul ăsta care era destul de dubios să-şi termine berea şi să închid ca să pot pleca şi eu acasă. Un fulger brăzdase tot cerul după care urmă un tunet prelung, puternic, care activase alarmele a câtorva maşini parcate nu departe.  Apoi un alt fulger şi mai spectaculos apăru pe bolta neagră a cerului pe care nu se putea vedea nici o stea licărind şi la scurt timp un alt tunet perturbă liniştea întregului oraş făcându-i pe mulţi să tresară în paturile lor călduţe. Vremea nu era rece totuşi, cel puţin nu pentru unul ca mine care crescuse o viaţă întreagă în oraşul acesta de munte. O răpăială cu stropi mari, zgomotoşi, se abătu asupra oraşului, aproape să inunde strada pe care erau aliniate nu mai puţin de 10-15 terase. Cred că numai un geniu s-ar fi putut gândi să deschidă o terasă într-un oraş de munte, pentru că zilele în care aceasta a mers cu adevărat puteau însuma cel mult o lună din mai până în septembrie. Vremea urâtă de anul acesta a făcut ca amatorii de terase să se abată de la sindrofiile nocturne din fiecare an. Un alt geniu mult mai breaz, s-a angajat pe perioada verii la o astfel de terasă acceptând să fie plătit cu comision din vânzări. Luna trecută luasem 350 de lei salariu, îi tocasem în mai puţin de o săptămână, aveam planuri mari cu banii pe care urma să-i încasez vara aceasta, acum s-au dus toate visele mele pe apa sâmbetei.

Mă apropiasem de individul care stătea fără nici un stres, comod pe scaunul de răchită de pe terasă, savurându-şi berea de parcă fusese o zi toridă şi acum se bucura de lăsarea întunericului, cu răcoarea aceea sfântă pe care o aduce noaptea în zilele caniculare de vară. Astăzi plouase toată ziua, de fapt dacă stau să mă gândesc de două săptămâni ploua parcă într-una, cu mici pauze ce-i adevărat, dar era destul de frig pentru luna lui cuptor. Era chiar răcoare pentru sezonul tricourilor.

Mi-am deschis şi eu o bere şi m-am apropiat de străinul acela cu aerul său misterios. I-am spus “Hey”, s-a uitat către mine, a zâmbit şi şi-a văzut de-ale lui. Mi-am tras un scaun la masa lui, m-am aşezat şi am sorbit cu sete din sticla rece de bere. Firma luminioasă a unui magazin pâlpăia nu foarte departe, neonul literei “Y” de la sfârşit era ars.  Îmi închipuiam  că într-o astfel de noapte se desfăşoară scena vreunui film horror. Vedeam scena unui copoi bătrân îmbrăcat în pardesiul său impermebial, cu o pălărie mare în cap care bântuie străzile pustii pentru a veghea la siguranţa cetăţenilor care dorm liniştiţi în casele lor stinghere. Eroul nostru ar putea salva vreo domniţă aflată la ananghie, ameninţată de vreun răufăcător. Odată ajunşi în faţa locuinţei, ea să-l invite la o cafea şi astfel să-l răsplătească pentru fapta lui. Ajuns în casă, odată dezbrăcat de impermebilul său, poliţistul să aibă hainele uscate de parcă pardesiul ar fi fost casa lui, iar pălăria acoperişul acelui adăpost.  

Văzusem printre gândurile mele că amicul de la masă îşi terminase berea. Mă ridicasem hotărât, apucasem o bere din frigider, o desfăcusem şi i-o întinsesem. Mă privi cu stupoare şi-mi spuse că “I have only one lei”. I-am spus că nu face nimic, e din partea casei. Oricum, îmi trecuse dejaprin cap că mă voi duce mâine la supermarket, o să cumpăr două beri şi o să le pun la loc în frigider. Dacă nu, vând nişte whiskey, trec pe casă ca şi cum aş fi vândut 2 beri, şi completez cu apă sticla de whiskey. Oricum, românii nu ştiu ce-i aia whiskey adevărat, ei cred că orice poşircă puturoasă pe care scrie “Johnnie Walker” sau “J&B”  e whiskey.  N-are de unde să afle şefu’ de micile mele mânării, la ora asta cu siguranţă doarme cu burta în sus şi şi-o mângăie. Şi-a tras-o bine cu Daniela, şi-acu’ doarme ca ursu. Daniela a fost cu mine colegă în generală, acuma i-o suge lu’ şefu’. Era bună Daniela, şi acum mai e. Nu o acuz de nimic, ce naiba să facă cu un coate goale ca mine. De ce să se-ncurce cu unul care nu-i poate oferi nimic. Să se chinuie, pentru ce? Din dragoste… Ha, ha, ha… Dragostea trece ca orice alt lucru prin stomac. Mi-am spus conclusiv, ca o amărăciune care o păstrezi pentru sine: “Boşorogul… ce noroc are! E libidinos tare, da’ are o căruţă de lovele.”

Observasem rucsaul străinului de lângă mine. Avea un castravete înfipt într-un buzunar din spate şi o tigaie se bălăngănea agăţată într-o doară de rucasac. Avea shoes-uri în picioare, deci nu călătorea pe munte, altfel ar fi avut bocanci.  Mă uitasem pentru prima oară mai atent la figura lui. Era blond, un tip din aceea galbeni. Avea părul blond şi barba nerasă de mai bine de o lună era şi ea blondă. Ochii căprui se deschiseră la culoare din cauza becului puternic care reflecta o lumină obositoare deasupra capetelor noastre. Era un tip galben pentru că aşa obişnuiam să descriu oamenii în ultima perioadă, după culoarea lor predominantă. Văzusem o tipă portocalie ieri, cu părul roşcat şi tenul măsliniu, ochii albaştrii ca azurul, dar în lumina soarelui puternic pielea îi bătea a portocalie. Am mai văzut o tipă gri, mişto tipa, era şatenă, dar o descria perfect o nunaţă de gri şters.

Ciocnisem înainte să tragem din nou câte o sorbitură din berea rece. Îmi întinse o pungă de chipsuri pe care o scoase din rucsac. I-am explicat că eu nu mănânc nimicuri din-astea. Nevastă-mea obişnuieşte să mănânce, dar eu nu. La început, când abia o cunoscusem, mi se părea amuzant, ca un şoricel care scârţâie în colţul său. Unul din acele obiceiuri care la începutul unei relaţii le găseşti simpatice, dar care cu timpul ajung să te dispere. Din şoricel s-a transformat în hârciog hrăpăreţ, apoi în brontozaur. Când începea seara înainte de culcare, pentru că aşa îi este obiceiul, să molfăie pop-corn, covrigi sau cine ştie ce alte minuni, atunci situaţia devenea exasperantă. Dacă-şi poate cineva imagina, seara la ora zece în pat, mă dispera la culme. Îmi perturba liniştea puţină pe care o găseam pentru a citi nişte filosofie aerisită înainte de culcare.

Aiurit de gânduri tulburi am văzut că amicul de pe partea cealaltă a mesei scoate un carneţel din buzunar şi începe să noteze ceva. Avea un comportament bizar tare de tot, se bâţâia de parcă auzea o melodie pe fundal, abia perceptibilă, deşi înafară de ploia care curgea necontenit nu se auzea nimic altceva, râdea din când în când de unul singur. O bulă de apă se formase pe una din laturile umbrelei sub care ne adăposteam, supraplinul creă un făgaş prin care bula se scurse toată odată. Sânul de apă care se formase deasupra, în pântecul umbrelei, se izbi violent de asfalt, stropi mari de apă atingându-ne pe amândoi, trezindu-ne la realitate.  Fiorul rece mă  făcu să mă gândesc: “Chiar plouă cu găleată”.

De fapt cine era acest străin cu care stăteam la masă. Era tăcut şi dubios. Putea fi un globe-trotter care îşi finanţează excursia profitând de nişte creduli ca mine pe care-i jefuia după ce le cucerea încrederea. Aveam încasările de peste zi la mine, mă putea măcelării şi dus să fie cu bani cu tot. Poate era un psihopat periculos evadat de printr-o instituţie de boli mintale. Avea totuşi o brăţară de mătănii la mână, una din acelea ieftine pe care o găseşti la orice bazar de suveniruri. Poate era doar un tip boem contemporan care trăia din mila altora şi din credinţa în Dumnezeu. La urma urmei, scria. Nevoia ştie ce scria el acolo. Poezii, gânduri, eseuri, nu mi-am permis să-l întreb. Poate era doar un alt biet scriitor în mizerie care a ales să fie liber şi atât.

Pentru mine acel străin începuse să fie ca un prieten, un prieten drag cui mă puteam confesa. Nu era unul dintre acei prieteni care îndrugă verzi şi uscate şi din banal cade în derizoriu. Unul dintre aceia care povesteşte, descrie situaţia  de-a fir a păr, nu conteneşte cu problemele lui existenţiale incapabil să vadă că poate unul de lângă el moare spiritual. Un astfel de prieten care îşi vede de-ale lui, viaţa e frumoasă, aşa superficială cum e, ştie să o trăiască, dar nu simte că tu eşti în pragul sinuciderii. El n-are ambiţii, n-are ţeluri, carpe diem, uită cu desăvârşire că mai e şi-un mâine. Spune despre ceilalţi că sunt proşti şi te-ntrebi dacă în absenţa ta spune şi despre tine că eşti PROST.

La un moment dat tipul ăsta ciudat, străin devenit brusc prieten de nedespărţit,  se uită la mine cu o privire la fel de bizară ca până acum. Colţul gurii rânjea şi ochii îi sclipeau ca de zărghit. Îmi întinde o foaie pe care era scris cu litere mari: “FUCK THE PEOPLE”. Cutremurat mă uit la el şi-mi spun că m-a luat dracu’.  Îi zic rânjind şi eu în româneşte, poate o înţelege, poate nu: “Da, ducă-se toţi pe pizda mă-sii”. Apoi îmi întinde o foaie pe care tocmai scrisese ceva şi o rupse din carneţelul lui, atunci mi-am spus că nu ar fi trebuit să-l încurajez în pornirile lui, la o adică era cu două capete mai înalt ca mine şi zdravăn ca un nordic.  Pe foaie scria:”FUCK ALL THE PEOPLE. ONLY FEW OF US ARE HUMANS”.

Motto: “Ce este altceva Dumnezeu pentru oameni, decât un vânzător de iluzii”.

Adevărul absolut nu există, pentru că nu există martorii obiectivi care să-l ateste. Fie lucru, fenomen ori conştiinţă, poate fi corupt sau contaminat, aşadar adevărul absolut ar putea fi demonstrat numai prin metoda reducerii la absurd ori acest procedeu naşte dubii încă dinainte de a demonstra că un lucru poate exista în afara oricăror probe concrete care să ateste existenţa lui.

Un obiect poate lua valoarea de adevăr în funcţie de cum îi convine observatorului să-l descrie. Exisă adevăruri pure, incontestabile, de obicei singulare, pe care oricine le poate admite, dar şi advevăruri susceptibile, de obicei generale, care există în conştientul colectiv şi pe care unii sunt dispuşi să le conteste. Un adevăr singular e sinele, fiecare din noi ştie că există, nu-l poate contesta nimeni, nici un individ nu poate spune că nu are un sine interior, afară dacă este labil psihic.

Sunt două feluri de adevăruri generale: sunt cele care chiar există, există şi probe care să le ateste, dar care din motive mai mult sau mai puţin obscure nu sunt divulgate, ba chiar sunt ţinute secret, ascunse prin cine ştie ce laboratoare ori arhive, cazurile lor sunt muşamalizate de guverne şi organizaţii.

Apoi există adevăruri generale fals declarate ca fiind adevărate, acestea se nasc în acele cazuri în care unul strigă din toată fiinţa lui că un lucru e adevărat dar se bazează doar pe supoziţii, pe presupuneri, iar restul ca nişte discipoli ascultători propagă acel zvon care devine el adevăr în locul unui obiect real sau ocupă un loc în conştiinţa fiecăruia care nu era ocupat de nici un alt obiect până atunci, dar despre care fiecare avea o presimţire că ar trebui să existe ceva acolo. Nu zic că acest lucru s-a întâmplat cu Credinţa, dar s-a întâmplat în multe cazuri şi omul actual ca orişicând aflat în faţa unor adevăruri evidente pătrează doza lui de scepticism.

Şi Iisus i-a spsus: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa, nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine”. Dumnezeu ca adevăr general suprem există în mintea unora doar pentru că e propovăduit de clerici, dar adevărata cale a credinţei este să ştii tu însuţi că acel CEVA există. Şi cum altfel poate un lucru să existe, deci să ia valoarea de adevăr, decât prin sine. Dacă-ţi pui problema unui lucru el deja a luat fiinţă în sinele tău, un lucru există înafara definiţiilor riguroase ale omului. Un lucru nu i-a naştere prin cuvânt, dacă omul l-a denumit nu înseamnă că nu exista apriori. Uneori ştii că un lucru există fără nici o dovadă palpabilă, înafara oricăror legi fizice, pentru că INTUIŢIA îl face cunoscut vederii.

Poţi fi pragmatic, nihilist, pesimist sau optimist, adevărul există numai prin tine. Viaţa poate fi un vis şi tu să exişti doar ca atare, deci ca o fabulaţie onirică, dar de un lucru poţi fi sigur, NU EŞTI TU REGIZORUL filmului pe care-l vezi derulându-se pe sub ochii tăi în fiecare zi.

Dumnezeu ca adevăr suprem subzistă doar prin tine.

Am luat o cină diafană, cartofi prăjiţi cu friptură, la urma urmei peste tot în lume se prepară delicatese felurite, dar lumea ajunge să mânănce tot cartofi cu friptură.  După aceea am băut un vin roşu, gros, pământiu. Am vizionat un film, pe care l-am mai văzut înainte. Prima oară când am văzut filmul ăsta mi s-a părut o porcărie, acum parcă a fost mai digerabil. Da, am urmărit pe HBO, “Twilight”.

În film e vorba despre adolescenţi şi vampiri pe scurt, nu e cine ştie ce, dar tema filmului m-a făcut să mă gândesc la imortalitate, la posibilitatea de a fi nemuritor. Cred că multora le-ar plăcea să fie nemuritori, dar din cu totul alte motive decât cele pentru care eu aş trăi veşnic. Multora le este frică de moarte şi doar pentru faptul ăsta ar dori să trăiască la nesfârşit, la urma urmei cu toţii suntem umani, nu am de ce să-i desconsider pentru acest gând,  meschin în opinia mea. De fapt, mie nu mi-ar plăcea să trăiesc o veşnicie, la un moment dat m-aş sătura să-i tot văd pe cei dragi mie stingându-se unul după altul, după o perioadă nu aş mai găsi resurse să o iau de la capăt, presupunând că nu dobândesc o altă conştiinţă, alterată.

Eu aş vrea să trăiesc mai mult decât o viaţă de om pentru că realizez că într-o viaţă nu dispui de tot timpul necesar ca să realizezi tot ceea ce-ţi propui. Mi-aş dori să fiu pe rând istoric, geograf, pictor, compozitor,  arhitect, sculptor, inventator şi nu în ultimul rând tată de familie, pentru o singură viaţă nu ai timp nici măcar pentru una dintre acestea, să te dedici şi să realizezi acea perfecţiune desăvârşită a unui ARHITECT, a unuia care CREEAZĂ.   

Poate că-mi doresc cu o patimă prea mare să las ceva în urmă, să fac în aşa fel încât trecerea scurtă să nu rămână fără nici o semnificaţie  pentru urmaşii mei. Îmi doresc poate mult prea mult să dau o însemnătate vieţii, timpului meu. Îmi doresc să aduc ceva nou conştiinţei umane, să ajut la progresul umanităţii, cât de mic şi de nesemnificativ ar fi, doresc să las o moştenire cult-urală, să-mi aduc aportul la dezvoltarea noii conştiinţe umane.

Cunoaşterea versus timp, iată adevărata sfidă a intelectului. Aşa cum spunea Noica, intelectul nu e o asimilare, e o alterare, pentru că în urma acumulării de nenumărate cunoştinţe în diverse domenii, nu faci altceva decât să alterezi o conştiinţă barbară, brută,  cu informaţie externă. Se spune că un om informat e un om puternic, dar eu sunt de părere că cu cât ştii mai multe, cu cât deţii mai multă informaţie, cu atât ajungi mai tare sclavul propriilor gânduri. Adevărata libertate e ignoranţa.

Doar un ignorant se poate bucura cu adevărat de viaţă, pentru că un ignorant se bucură de viaţă aşa cum e ea. Unui ignorant îi trebuie doar o masă copioasă şi o bere rece ca să se simtă fericit pe deplin. Un ignorant nu se preocupă cu gânduri inefabile precum moştenire culturală, bagaj informaţional, pătrundere de secrete şi descoperire de noi înţelesuri ale vieţii. Orice tip de filosofie pentru un ignorant e deasupra înţelegerii lui, deci o nebunie pentru cel care măcar se străduie să înţeleagă puţin mai mult decât plăcerile frivole ale vieţii.

Cunoaşterea fie ea mediată, intuitivă, logică, empirică ori riguroasă, e vitală omului şi omenirii. Învăţatul e procesul prin care se dobândeşte cunoaştere,  însă învăţatul necesită timp, şi din păcate implacabilul timp face ca fiecare individ să o ia de la capăt, pănâ când va fi posibilă o moştenire genetică informaţională, sper ca acesta să fie adevăratul scop al clonării, idealul care se urmăreşte a fi realizat. Deşi fiecare are propriul său mod de a învăţa şi dacă nu respecţi reţeta, dacă omul s-ar naşte învăţat, produsul ar putea fi alterat încă din concepţie.

A cunoaşte nu înseamnă acelaşi lucru cu a şti. Cunoaşterea implică mult mai mult decât deţinerea de informaţii, cunoaşterea înseamnă să spargi bariere informaţionale de nepătruns prin intuiţie şi logică cu ajutorul perseverenţei şi al stoicismului. Mama reuşitei e perseverenţa, tatăl reuşitei e stoicismul, cunoaştere a este cheia. Ca să descifrezi taine, trebuie să ai indicii. Indiciile pot fi găsite uşor pentru o minte perspicace şi un spirit de observaţie fin, acestea sunt simţuri care se pot educa.

Dar cunoaşterea e şi gând, imaginaţie, putere de păatrundere, de introspecţie, spirit analitic şi critic.  Omul nu poate fi altfel decât subiectiv în gândurile sale, o amăgire mai mare decât a afirma că cineva poate fi absolut obiectiv nu există. Singurul gând obiectiv este sentimentul. Omul nu poate cunoaşte decât prin simţurile sale, intelectul e doar un moderator. Sentimentul e adevărata cunoaştere şi singura de care e capabilă omul. Sentimentul e darul pe care Divinul i l-a dăruit omului pentru a se ridica deasupra celorlalte bestii ale naturii. Prin sentiment am dobândit cunoaştere, numai cu ajutorul sentimentelor ne putem numi o comunitate. Numai un sentiment nobil poate forma o elită. Fără de sentiment ne-am fi găsit în acelaşi stadiu în care existam ca fiinţe în preistorie. Sentimentul a dus la conştiinţă, conştiinţa a dat naştere gândului, gândurile s-au adunat în intelect, intelectul s-a cristalizat în ştiinţe şi atunci omul i-a spus ştiinţei de orice fel: cunoaştere. Sentimentul s-a împletit cu intuiţia şi atunci s-au născut profeţii, sentimentul s-a împletit cu senzaţia şi atunci s-au născut druizii, vracii şi şamanii, sentimentul s-a împletit cu percepţia şi atunci s-au născut înţelepţii.

Timpul risipeşte cunoaşterea, odată cu descoperirea calculatorului avem ocazia să comprimăm cunoştinţele, să le stocăm şi să le distribuim tuturor, o şansă de progres de neegalat. Calculatorul ne ajută să dobândim timp prin cunoaştere, dar timpul aleargă tot mai repede.

E timpul să îmi dezvălui intenţiile cu scrierile ce mă compun ca într-un puzzle ce caută cu disperare să se întregească.Fiece personaj ce-l întrupez în scririle mele, călătoresc în real ori fantastic, însă încerc din răsputeri de fiecare dată să creez câte o gaură de vierme temporală. Încerc să-mi transpun fiinţa în lumi ipotetice ori istorice, cu dorinţa vădită de a vă trage şi pe voi, odată cu mine, în acele locuri. Sufăr de fiecare dată o reîncarnare metafizică, spun eu, regăsindu-mă în câte o mică parte din destinul spiritului meu pe care acum îl întrupez. Vreau să vă readuc aminte că spiritul nu e totuna cu sufletul. Sufletul îmi aparţine, el se leagă de toate lucrurile lumeşti din viaţa pământeană pe care spiritul o trăieşte în prezent. Spiritul însă e superior, e cel care coordonează şirul nesfârşit de suflete ce s-au întrupat pentru a-i da o formă fizică pe pământ într-un anume moment din istoria umanităţii. Sufletele au datoria de a purifica spiritul, de a-l aduce în stagiul de iluminare supremă, ca mai apoi să poată transcede spre Nimbul  Suprem,  de foc arzător precum soarele. Un asemenea spirit dă naştere unui sistem solar, mai multe asemenea sisteme solare dau naştere galaxiilor, Universul suntem NOI.

E adevărat, sunt departe de a fi un sfânt, ori vreun erudit. Însă doresc să folosesc singura unealtă ce ni s-a dat pentru a investiga acest tărâm sacru al spiritului. INTUIŢIA. Explorez, experimentez, cu riscul de a nu mă mai întoarce din lumea călătoriilor mele atât de de profunde şi dese, sau de a sucomba sub povara sentimentelor pe care le încerc cu atâta însufleţire.

Cochetez cu moartea, e cea mai sublimă curvă care i se poate ivi şi oferi omului. Cred că orice intelect ajuns la starea insuportabilităţii concretului brutal a flirtrat la un moment dat cu doamna cea mai rece şi mai palidă a viselor noastre. Trăim, ne bucurăm de viaţă, însă nu cred că trece vreo zi fără să ne gândim la moarte. Cum e, ce e.. dincolo de noi, de viaţă, de ceea ce suntem acum. Cu toţii suntem tentaţi să gustăm din sărutul rece al morţii, ne ademeneşte, ne cheamă la ea, ne împotrivim, nu ne dăm duşi aşa uşor, însă la urma urmei ne aruncăm în braţele ei ca o  ultimă alinare, că măcar moartea ne va aduce liniştea şi pacea atât de căutate în timpul vieţii, că măcar atunci, după ce ne vom fi stins, să ne găsim odihna. Mie nu mi-e frică de moarte, şi nu cred că vreunui om îi e frică de moarte, e inevitabilă, dar ne este tuturor frică de necunoscut, de schimbare, de altceva de care nu ştim nimic, nu putem să o controlăm, nu putem să intuim ce se va întâmpla. La fel ca şi cu viaţa, credem că putem intui viitorul, şi astfel i-am spus destin. Ei bine, vă înşelaţi, nu există aşa ceva, nu putem avea aroganţa de a crede că putem să controlăm cursul vieţii noastre, că putem avea vreo influenţă asupra oricărui eveniment, oricât de minor. Viaţa nu e o telenovelă, iar dacă prin absurd ar fi,  noi în nici un caz nu suntem regizorii acesteia.  Mulţi trăiesc fără să realizeze că într-o bună zi vor muri, alţii trăiesc cu teama în suflet că mîine ar putea fi ultima lor zi, dar toţi murim şi nu ar trebui nici să ne preocupe şi nici indiferenţi să ne lase, dar mai degrabă acest gând ar trebui să ne facă să apreciem viaţa  şi să încercăm să folosim fiecare clipă în modul cel mai constructiv cu putinţă nu pentru noi dar pentru întreaga omenire, la urma urmei omul se naşte ca un candidat la umanitate şi odată cu naşterea lui se implică într-un contract social.  

Putem totuşi să încercăm să ne bucurăm de viaţă, şi acum mă refer nu numai la cele plăcute ale vieţii, dar şi cele neplăcute. O să mă întrebaţi, cum pot eu să mă bucur de o dramă, a mea sau a altcuiva. Ei bine, drama face ca sângele să pompeze în vine, sufletul încearcă sentimentul de amărăciune, aşadar TRĂIM, deci să ne dăm silinţa să acordăm vieţii importanţa necesară, oricum ar fi ea.

Civilizaţia umană e o ultimă cetate rămasă izolată pe o stâncă, să nu ne aruncăm cu toţii în hăul de sub picioare, dar să privim raţional ce e de făcut pentru a cuceri noi orizonturi.

Am fost la cumpărături…. Nimic neobişnuit. Două supermarketuri de cartier, amândouă puse la punct, aranjate, curate, toate produsele preţuite (nu cum se întâmpla până nu demult să fie unele produse nepreţuite) . Era ceva lume la cumpărături, nu ca altădată e adevărat, când nu puteai să te întorci prin magazin fără să calci pe cineva pe picioare, uneori era chiar mai rău ca în autobuz la oră de vârf.

Rafturile de lactate erau pline, era chiar şi laptele la ofertă pe raft care sincer să fim era o raritate, înainte puteai citi doar eticheta, laptele a fost.” Aţi avut lapte la ofertă? Da, au fost doi paleţi, da’ nu mai este…”  întrebai vreun vânzător  şi-ţi răspundea prin magazin în treacăt că avea o mulţime de marfă de scos la raft. Mă gândeam că să întreţii un magazin de câteva sute de metri pătraţi aşa de curat şi de îngrijit îţi trebuie o armată de oameni. Stupoare, acum am putut număra doar patru lucrători comerciali în magazin: o vânzătoare din spatele tejghelei de la mezeluri, două casieriţe şi o doamnă care aranja pâinea în raft. Şi totuşi, salamurile erau aranjate buchet în vitrina frigorifică,  uleiul stătea frumos stivuit cu vârf în piramida promoţională, lăzile frigorifice erau pline ochi de pungi cu peşte congelat, ficăţei şi mici, magazinul era aşa de îmbelşugat încât ai fi spus că România este un nou corn al abundenţei.

Mi-am adus aminte de când locuiam la Milano sau când mergeam la cumpărături în Miami, că săracii lucrători de prin magazine nu conteneau să pună marfa la raft, cel puţin la orele de vârf, de pe la ora 18 încolo erai blestemat să te găseşti ca angajat al vreunui magazin alimentar pe tura de seară.  Atunci s-a petrecut declick-ul, şi mi-am zis ”AHA” .    

Dacă trăiam şi noi într-o societate de consum adevărată, scene ca acelea din magazinele din România de la ora actuală ar fi mai mult decât anormale, ar fi paranormale. Îmi aduc aminte că după ora 19.30 nu numai că nu mai găseai alimentele de bază cum sunt pâinea sau laptele la raft, dar uneori lipsea şi muştarul din magazinele de cartier mai aglomerate de pe meleagurile occidentale. Cel puţin la Lidl, locul preferat al românilor din Italia pentru cumpărături arăta de pe la orele 15 încolo ca şi cum ar fi trecut tătarii. Cutii de carton aruncate pe jos, cutii de bere sparte, orez sau făină împrăştiate pe jos, multe produse fără ambalaj, rafturi goale, până şi hârtia igienică se vindea până la epuizare, frigiderele cu carne congelată fie de pui sau porc erau goale, ouă, roşii sau alte legume de parcă nici n-ar fi existat, magazinul arăta ca şi cum ar fi fost părjolit în calea hoardelor tătare. În magazin rămeaneau doar produsele mai scumpicele de care nu avea oricine curajul să se agaţe. Cel puţin vara, la bere era dezastru, la 16 cenţi doza românii făceau ravagii.

Multe companii multinaţionale şi-au deschis magazine şi în România , şi multe altele sunt pregătite să intre pe piaţa românească, mă întreb din ce-şi închipuie ei oare că o să cumpere bieţii români produsele pe care le produc ori le vând dacă mulţi dintre ei nici măcar strictul necesar nu şi-l mai permit. Ultima cifră a datoriilor restante ale românilor către bănci este de 14 miliarde de lei, aşadar…

Pot să afirm că am importat ce era mai rău din capitalism şi am păstrat ce era mai rău din comunism… am importat instabilitatea, şomajul, creditul, isteria de masă propagată prin mijloace mass-media, şi am păastrat iniţiativele antreprenoriale corupte de tip “întreprinderi de stat”, un stat de drept bazat pe un program legislativ care se aplică discreţionar, o impozitare masivă a aşa-zişilor burghezi dar trecerea cu vederea a matrapazlâcurilor “oamenilor de afaceri” afiliaţi la organul de conducere. Iată de ce unii blesteamă prezentul şi regretă trecutul. E imposibil să realizezi o democraţie într-un stat paternalist condus de aceeaşi caracatiţă coruptă. Cum să nu te apuce nostalgia când ţi se reprimă orice speranţă şi ajungi profund dezamăgit de tot ce e în jur…

Realitatea economică românească te pune în faţa unei disperări în pragul căreia te întrebi ce mai ai de pierdut dacă…

Ce ar mai putea avea de pierdut un recidivist, lăsat fără loc de muncă în urma crizei economice puternice care a reuşit să îngenuncheze mii de firme,  rămas acum fără vreo sursă de venit, după ce a fost, dacă se poate  spune aşa, reabilitat. De fapt, de reabilitarea foştilor puşcăriaşi statul român nici nu se sinchiseşte, darămite să le caute loc de muncă. Să spunem totuşi că acel răufăcător odată ieşit de la închisoare şi-a găsit un post de salahor pe un şantier din capitală. În urma crizei care a lovit serios sectorul imobiliar, repercursiunile economice severe s-au răsfrânt cu siguranţă asupra lucrărilor de amenajre-reamenajare, deci construcţii. Acum rămas fără altă posibilitate, căci mai mult ca sigur acel puşcăriaş e primul care a rămas fără loc de muncă dacă s-au făcut disponibilizări, mai ales că în sectorul construcţiilor eşti anunţat de azi pe mâine că nu mai ai loc de muncă, şi asta se întâmplă de obicei înainte de lichidare ori avans.   Aşadar ce-l opreşte pe acel puşcăriaş să pună mâna pe un cuţit şi să intre în casa unor oameni, să-i ucidă pentru a le fura cele câteva lucruri de valoare pe care le are omul de obicei în casă sau să jefuiască un exchange şi să înjunghie mortal operatorul de schimb.

Sau să spunem că vreun fost puşcăriaş se întoarce acasă, îşi găseşte cu chiu cu vai loc de muncă cu ziua la lucrat pământul, deci zilier în agricultură. Sau putem lua foarte bine cazul oricărui zilier din agricultură, cum cea mai mare parte a populaţiei rurale şi-a vândut pământurile pentru că oamenii nu mai au cu ce să le lucreze,  mai mult ca sigur că a fi zilier la muncile câmpului e echivalent cu a muri de foame sau cel puţin de a trăi de pe o zi pe alta. Aşadar, zilele de părnaie când nu făceai nimic dar ştiai că ai cel puţin o masă caldă asigurată pe zi îţi poate părea un vis frumos, dar ce-ţi lipsea în clipele când erai închis la mititica, nimic altceva decât o femeie. Violând o fetiţă de doar 15 anişori, pentru că e prima care ţi-a ieşit în cale sau pentru că nu are forţa necesară să opună orice fel de rezistenţă poate părea mijlocul cel mai bun de a te întoarce înapoi la părnaie, acolo unde era cald şi bine. Jucai cu pretenarii un poker sau un şaişase, fumai o ţigară la “poştă”, beai cine ştie ce poşircă adusă de vreunul de afară, şi uite aşa trecea ziua fără prea multe bătăi de cap.  

Dacă îţi alegi o profesie liberală de la cele mai înalte pe scara aspiraţională precum actor, până la cele mai ordinare precum taximetrist, îţi pare mult mai uşor să plăteşti o amendă de 1000 de lei dacă te prinde în neregulă cu actele decât să plăteşti statului taxe anuale echivalente cu venitul net realizat.

Dacă eşti angajat urmăreşti orice cale să-ţi rotunjeşti  prin orice modalitate posibilă  (legală ori ilegală) veniturile pentru că 650 de lei, nu te lasă nici să trăieşti, nici să mori. De fapt un venit ca acesta, te face să te gândeşti că mai bine stai acasă şi vezi tu cum te descurci de pe o zi pe alta, pentru că dacă mergi la muncă oricum nu prea face vreo diferenţă sau cel puţin nu una majoră.

Dacă eşti şef, pentru că manager în foarte puţine cazuri te poţi numi în Românica, fie pentru că adesea sunt promovaţi cei care ştiu să se descurce de cele mai multe ori prin modalităţi imorale, fie pentru că nu ţi se dau mijloacele necesare de strunire a oamenilor prin motivaţii salariale, ţii strâns cu dinţii de scaun, pupi în fund pe cine prinzi de la conducere şi-i biciui pe ăia mici până la sânge. Eşti pus de foarte multe ori în situaţii imposibile, ca intermediar între client şi firmă, ori între conducere şi angajaţi, şi singura soluţie este să zbieri la ăia mai mici ori la clienţi pentru că directivele din spatele uşilor închise ale birourilor ovale sunt rupte de realitatea de pe teren.

Un tip moral oricâtă coloană vertebrală ar avea se confruntă zi de zi cu un sistem care mai mult că nu te roagă, dar te împinge abitir de la spate să renunţi la orice fel de principii doar ca să supravieţuieşti. Sistemul e de aşa natură încât pus în foarte multe situaţii imposibile oricine reacţionează aşa cum orice om ar face: îşi bagă piciorul şi-l ia pe “fie ce-o fi” în braţe ca singura filozofie de acţiune, pentru că pe un fond legislativ şi economic ca cel al României singura modalitate de a supravieţui e  urmând dictonul: “Scapă cine poate”.

A fi liber nu înseamnă a fi fericit. Mă refer aici la libertate nu din punctul de vedere al unui profesionist cu o meserie liberală, cum sunt avocaţii, doctorii sau alte asemnea îndeletniciri mai mult sau mai puţin intelectuale, dar mă refer la termenul libertate ca fiind acel sentiment de indiferenţă faţă de orice constrângere socială. Reducând la absurd afirmaţia mea, aş spune că doar nebunii sunt cu adevărat fericiţi.

Adică a fi liber iau în considerare ca fiind termenul de a trăi după propriile reguli şi principii, a acţiona numai după voinţa proprie, fără nici o îngrădire morală sau legală. Acea libertate de început, naturală, de animal superior, aflat la capătul lanţului trofic, în vârful piramidei evoluţiei speciilor, al omului preistoric, nu datorită forţei fizice  dar a capacităţii de a supravieţui prin ingeniozitate spontană şi a capabilităţii de adaptare în urma unor experienţe anterioare.

Termenul de individ liber defineşte la modul ideal acel om, jumătate fiară, bestie, lup şi jumătate fiinţă dotată cu inteligenţă superioară, capabilă de inovaţie, de rezolvare a problemelor în mod inedit, ferm şi rapid.

Afirm că individul social cu cât e mai liber cu atât e mai nefericit, pentru că fericirea înseamnă în mare parte şi o împlinire de sine, iar împlinirea de sine se realizează în mod direct printr-o interrelaţionare socială, căci omul îşi recunoaşte realizările, succesele, dar şi insuccesele, nerealizările, nefericirile deci, doar în comparaţie şi în compensaţie cu fericirea sau nefericirea altora. După cum bine spunea Marin Preda, dacă n-ar fi fericirea altora, nu m-aş sinchisi de nefericirea mea. Nu vorbim neapărat de fericire la nivelul invidiei şi egoismului, dar lipsurile, neajunsurile mele se pot măsura doar prin comparaţie cu belşugul altuia.

Acesta e handicapul românului în general, spiritul pur, autentic românesc a fost demolat timp de mai bine de 35 de ani de socialism crunt şi de un comunism negru, sumbru. Românul îşi doreşte ca orice fiinţă de pe Pământ să fie liber, să se sustragă rigorilor sociale de orice tip, şi nu ar fi acesta un lucru atât de rău pe cât ar suna, pentru că liberalismul democratic  este foarte aproape de anarhism, căci crede cu desăvârşire în implicarea cât mai firavă a statului în problemele civice, societatea controlând statul prin instituţiile create pentru a sta de pavăză la respectarea legii atât de către cetăţenii ordinari dar şi de către oamenii politici.

Atunci când statul e incapabil să ofere dreptate apare inechitatea socială, căci nici o lipsă nu ţi se pare incorectă atâta cât e conformă cu legile care stau la baza constituţiei (legea fundamentală a statului), dar când foamea e ilegală devine astfel formal imorală.  Dacă e belşug sau e foame, să fie astfel pentru toţi în funcţie de priceperea fiecăruia de a-şi drămui “recolta”, dar să nu fie permis niciunuia dintre membrii să trişeze prin furt sua înşelăciune.   

Problema cea mare e că românul nu înţelege că pentru a fi liber trebuie să-şi câştige mai întâi independenţa materială, aşteptând ca un stat paternalist să-i satisfacă nevoile bazale nu-i conferă nici un drept la a-şi cere şi proclama libertatea. Românul, oricât de cinic ar suna, trebuie să înveţe să-şi asigure mijloacele traiului zilnic prin forţe proprii şi nu să aştepte ca cineva să-i dea, abia apoi să ceară drepturi şi privilegii.  E adevărat că şi statul trebuie să se asigure ca pentru reuşita fiecărui individ să fie oferită platforma legală şi socială pe care iniţiativele persoanle să se dezvolte.

Există morală de sclavi şi există morală de stăpâni, aşa cum afirma Nietsche. Eu afirm că morala de stăpâni uită deseori sau nu ia deloc în calcul că stăpânii şi-au dobândit libertatea absolută privându-i pe alţii de libertăţile lor, în special acela de a trăi liber, căci programul de lucru, salariul, concediul nu sunt altceva decât îngrădiri puse sub povârnişul legilor sociale ce guvernează un stat de drept. Însă paradoxal este că dacă stăpânii  le-ar oferi tuturor libertate ei nu ar mai fi stăpâni.

Pe de altă parte, morala de sclavi invidiază libertatea stăpânilor, mai ales în ceea ce priveşte libertatea de mişcare, de acţiune, de gândire, de voinţă,  dar sclavii uită mereu că sunt sclavi doar pentru că-şi acceptă soarta şi se complac  să trăiască ca sclavi. Dacă ar dori să trăiască ca stăpâni ar trebui să facă compromisuri supraomeneşti, care i-ar putea foarte bine ucide, pentru că orice câştig omenesc prezintă şi riscuri, mai mari sau mai mici. Compromisuri pe care orice stăpân le-a făcut la un moment dat şi pe care mulţi le îndură zilnic cum este privarea de la o viaţă liniştită, calmă, căci multora li se întâmplă să nu pună  geană peste geană din cauza stresului provocat de gânduri tulburi cum sunt ameninţarea duşmanilor, hoţilor, oamenilor de reacredinţă care le invidiază avutul.

Lupta dintre peştii cei mari e deseori mai cruntă decât foamea pe care peştii cei mici o încearcă uneori. Dacă vrei să fii stăpân trebuie să iei în calcul că va trebui ca pentru tot restul vieţii tale să te trezeşti dimineaţa cu gândul că rişti să nu mai apuci apusul din mult mai multe cauze decât accidentele ”naturale”, dacă te gândeşti că o să fii scalv toată viaţa trebuie să te împaci cu gândul că nu vei apuca niciodată să trăieşti cu adevărat.

Aşadar libertatea e invers proporţională cu fericirea. Cu cât eşti mai liber cu atât eşti mai nefericit  şi cu cât eşti mai prizonier în viaţă cu atât eşti mai fericit în ignoranţa ta. Din păcate omul suferă o durere cu putere exponenţial înzecită faţă de starea lui de nefericire.  Despre ce nu cunosc nu-mi poate face rău şi cu cât cunosc mai mult cu atât sunt mai puternic, dar mai îndurerat de povara cunoştinţelor mele.

Abia aşteptam să vină seara, să prindem cărăbuşi mari, cu picioare aspre care ţi se agăţau de piele. Le speriam pe fete, le mai băgam câte unul în tricou şi ne uitam la ele cât sunt de isterice din cauza unei biete gâze, efemeră ca şi lunile de vacanţă, chiar dacă -i ziceau mare, aşa de repede treceau cele trei luni că nici nu-mi dădeam seama că deja era 1 septembrie şi începutul şcolii nu mai era aşa departe cum mi-l închipuiam eu în 15 iunie.

Jucam v-aţi ascunselea pe-nserat. Mă ascundeam cu câte o fată de vârsta mea prin Dumenzeu ştie ce ciulini şi brusturi, numai ca să ne giugiulim. Ce ştiam noi, la vârsta aia? Trebuia să vină bunica cu joarda după noi să ne bage în casă. Nu vroiam să ne ducem în casă nici în ruptul capului.

Încălzea bunica câte un butoi mare cu apă, ne băga pe toţi trei în cadă şi freca la noi cu săpun de casă, ne frecţiona, aşa ne spunea. Adevărul e că nu exista nici televizor, nici playstation, ce să mai zic de PC, aşadar eram plini de glod până în gât. Mergeam la râu, pe Timiş, făceam câte un dig ca să ne putem îmbăia cum se cuvine. Furam din cămară o bucată de franzelă şi nişte brânză, şi nu ne întorceam până seara acasă. Doar ca să ne distrăm, ne ungeam cu noroi, şi ne alergam unul pe altul zicând că suntem oamenii mlaştinii, sau omu’ negru, şi pe care-l prindeam îl aruncam în apă ca să se spele. Par aşa de departe acele vremuri, că mi se pare imposibil ca eu să fii existat vreodată într-o altă lume decât cea în care mă găsesc.   

Seara, după ce-l ajutam pe bunicul meu să adune fânul şi să bage oile în ţarc, ne puneam la masă. Bunica prăjea chiftele de cartofi, dovlecei pane sau ne făcea câte un langoş cât tigaia de mare pe care punea brânză de burduf. Când muşcai din langoşul fierbinte brânza topită se întindea, muşcam o dată din langoş, o dată din roşie. Pot să jur că acele momente au fost cele mai frumoase din viaţa mea, deşi nu aveam nici măcar un şort de Doamne ajută, îmi tăia mama o pereche de pantaloni lungi, şi toată vara umblam cu aceeaşi pereche de sandale. Primele erau cataramele care săreau de mama focului când făceam câte o miuţă în faţa porţii, n-avea nimic, le legam cu sârmă şi dă-i înainte. Aveam câteva tricouri de ieşit la joacă, restul le păastram de bune, astea de joacă erau pătate de vişine sau de cireşe, corcoduşe sau cine mai ştie în ce copac mă urcam să culeg fructe pe care le băgam în sân, unde altundeva, pungile erau la mare căutare atunci.

Câte-o molie mare şi grasă se învârtea în jurul becului chior din bucătărie, în timp ce bunica îşi trăgea sufletul la un Mărăşeşti sau un Carpaţi, fără filtru bineînţeles, după ce deretica toată bucătăria. Noi ne zbenguiam prin casă, săream de pe sobă în pat, şi după aia ne căţăram înapoi, ne împingeam unul pe altul, care rezistă să stea mai mult pe sobă. Intra bunicul ş i striga la noi, dar ştiam că mai mult de întimidare, bunicul nu ne-a atins niciodată, era un om blajin care ne lua mereu apărarea în faţa bunicii. “ Mă, draci de copii ce sunteţi, stricaţi patul şi trebuie iarăşi să-i schimb arcurile”, spunea bunicul după care ieşea din nou prin curte. Bunicul, Dumnezeu să-l odihnească în pace, intra ultimul în casă şi se trezea primul, la 5 dimineaţa era în picioare. “Nea Muntene,” strigau vecini, “Neaţa bună, nea Muntene” şi se-ntorcea şi le dădea bineţe la fel de călduros de parcă s-a fi revăzut după câţiva ani buni de despărţire.

 Pe la 9 ne trezea sunetul rece al ciocanului pe nicovala umedă în timp ce bunicul îţi ascuţea coasa. Ieşeam cu pătura la iarbă după o cană mare de ceai cu două felii unse cu vinete sau brânză, ce ne pregătea bunica dimineaţa. Farfuriile erau deja întinse când noi ne dezmorţeam oasele. Ieşeam cu pătura la iarbă, şi nu aveam nici o grijă, aşteptam să ne plictisim atât de tare încât să ne fie dor de şcoală. Şi atunci căutam câte-o carte în biblioteca mătuşii. Ea venea şi-mi spunea, asta nu e de tine, şi-mi dădea ba Hackleberry Finn şi Tom Sawyer, ba Winetou sau Colţ Alb, sau vreo carte de Jules Verne. Odată m-a prins mătuşa pe la vreo 11 ani că citeam “Fii şi amanţi” de D.H. Lawrence, am făcut pe prostul, de parcă eu nu ştiam ce citesc.

A fost o vreme a inocenţei, parcă media, avalanşa de informaţie a ridicat totul la un statut de seriozitate mult prea grav, a înlesnit lucrurile, dar le-a şi spurcat. Fugim de snobism, de fanfaradă, vrem să fim cât mai deschişi, dar parcă suntem tot mai străini de noi înşine. Ne refugiem tot mai mult în virtual, nu mai avem putinţa, curajul, dorinţa de a visa cu ochii noştri, de a ne nutri cu propriile fantasme imaginare. Nu mai avem dorinţa de a trăi cum se cuvine şi de a visa cum se cuvine, visul e o proiecţie a prezentului şi prezentul e o realizare a visului.

-Ne-am hotărât! Ne-am dori să cunoaştem oferta pentru cea din Santa Maria sul Costa. Aceea ne-a plăcut cel mai mult. Şi cea din Celle Ligure e deosebită, ca şi cea din Rosamunda del Lago, dar Santa Maria are un farmec aparte.

-Atunci ne vedem la orele 12 şi jumătate, voi fi acolo negreşit!

-Cât e ceasul, Jack? Numai 12 p.m….  Când a spus agentul imobiliar că o să fie aici? La 12.30… ce facem 30 de minute?

-Nu ştiu, Roselyn. Poate o să ne plimbăm puţin pe faleză înainte ca agentul să apară.

Soţii Castellano coborâseră liniştiţi scările din piatră ce formau o potecă şerpuită de pe coasta abruptă până pe plajă, pe sub coroanele arcuite ale portocalilor şi lămâilor plini de fructe ce emanau o aromă dulce acrişoară. Din când în când briza marină împrospăta aerul cu o mireasmă salină a caldei meditarane de august, benefică plămânilor obosiţi, chinuiţi de noxele şi smogul metropolei newyorkeze.

-Roselyn, dacă ar exista un Rai pe pământ, cred că acesta ar fi locul respectiv. De fapt, cred că locul acesta nu e departe de descrierile biblice ale Edenului, spuse Jack Castellano profund impresionat de locul mirific al coastei ligurice del Bel Paese.

Casele văruite toate în alb cu acoperişurile joase din ţiglă crudă, maronie abia se vedeau prin vegetaţia luxuriantă pe dealul ce cobora brusc în mediterană lăsând loc doar unei limbi înguste de nisip să facă trecerea între verdele gras, exapnsiv al desişurilor de aloe vera, din care răsărea câte un arbust cu magnolii albe sau violacee, de o mărime gigantă ce te făcea să te gândeşti la cupele din care Zeii sorbeau ambrozie, migdali năpădiţi de mimoze în preajma cărora îţi era cu neputinţă să rămâi locului şi să admiri tabloul pe care ţi-l ofereau căci te îmbătau cu mirosul lor dulce, fermentat de dogoarea neîncetată, obsolentă a soarelui.

-Mi-a dat agentul un semnal, Roselyn, cred că ar trebui să ne întoarcem, spuse Jack Castellano uşor supărat că a fost extras din lumea aceasta de sunetul înţepător al palmului său, dar se gândea cu îngrijorare că s-au lăsat furaţi de peisaj şi agentul aştepta deja de minute bune.

Când soţii Castellano ajunseră la vila numărul 8, agentul îi aştepta în livingul spaţios, bogat luminat de soarele ce pătrundea printr-o uşă de sticlă glisantă care făcea trecerea spre terasa largă a vilei.

-Atenţie la uşa glisantă, d-nă Roselyn, geamurile sunt cele originale, cristal ce datează din 1930, nu am dori să le spargem, nu-i aşa? şi agentul surâse politicos.

-Jack, eu te aştept pe tarasă, spuse Roselyn Castellano, până ce negociezi tu cu domnul, uşor deranjată de tonul superior al agentului.

 Mobilierul de pe terasă din lemn de tek era abia lustruit cu miere de salcâm şi învelit cu lenjerie albă. Roselyn Castellano se aşeză pe şezlongul comod  de lângă piscină. Un miros îmbietor de zucchini şi melanzzane griliate cu sos de tomate şi un pic de usturoi, oregano şi busuioc, stropite cu suc de lămâie şi ulei extravirgin de măsline se petrecea până la ea de la una din vilele vecine, aşa cum îşi aducea aminte că îi descrisese bucătarul  reţeta aceasta mediteraneană extraordinară când luaseră cina la signora   Marzia di Butafuoco.

-E absurd! E ridicol…  e mult prea mult pentru p simplă vilă fie ea şi pe Coasta Liguriei veche de mai bine de 50 de ani, se auzi din living.

-Să nu uităm de dependinţele pentru servitori, funicularul, pontonul pentru iaht…

-Bine, bine… îi reteză Jack Castellano vorba agentului imobiliar. Chiar dacă e mult peste aşteptările mele, accept. Le voi plăti 5 milioane de euro cash proprietarilor chiar mâine dimineaţă, şi apoi timp de 5 ani de zile câte un milion de euro. Dar cu o condiţie, să semneze pentru o sumă fictivă de 20 de milioane de euro, deci 40 de milioane de dolari. Am de acoperit 100 de milioane de dolari, m-a luat  FISC-ul la puricat şi trebuie să găsesc o soluţie de a acoperi această sumă. După ce le voi plăti suma stabilită, proprietarii vor primi banii din conturile unui off-shore cu capital străin din Cipru, şi dânşii îi vor dona soţiei casa în valoare de 40  de milioane de dolari, alţi 60 mă voi înţelege cu proprietarul iahtului.

-Bine, fie! Le voi transmite proprietarilor condiţiile dumneavoastră.

Jack Castellano îşi aprinse o ţigară de foi şi ieşi pe terasă, soţia îl aştepta bucuroasă de achiziţia acestui colţ de Rai spunându-i: “Trebuie să te felicit, aceasta e cea mai bună investiţie a ta, Jack!”

Creaţia stă la baza productivităţii. Creaţia este fundamentul de bază al umanităţii, al dezvoltării. Creaţia provine din cel mai profund loc al spiritului uman, din subconştientul individului. Să impozitezi creaţia este ca şi cum ai spune stop dezvoltării, emancipării, PROGRESULUI. 

Creaţia nu este un act ce poate fi controlat, actul creaţiei are două etape. Etapa de alimentare, în care individul adună cât mai multă informaţie despre obiect, creatorul culege informaţii despre întreg mediul extern pentru a da naştere obiectului creaţiei. Toată această informaţie este stocată, depozitată în subconştientul profund al individului urmând a ieşi la iveală la momentul oportun, care de obicei este caracterizat de un declick personal. Perioada alimentării, cultivării  poate ţine o viaţă întreagă, un spirit cât mai cultivat poate oferi cele mai inedite răspunsuri la o problemă dată. A doua etapă esta denumită “Evrika” după interjecţia pe care Arhimede odată scufundat în apă a exclamat-o descoperind că apa îi împinge corpul spre suprafaţă cu o putere egală cu masa apei ocupată de corpul său, sau când mărul l-a lovit în cap pe Newton întins pe iarbă descoperind astfel legea gravitaţiei. Creaţia la modul ideal este un act spontan, care intervine fără acţiunea conştientă a omului, ea provine de undeva din străfunduri încă neştiute de specialişti.

A impozita drepturile de autor, deci actul creaţiei este ca şi cum ai dori să pui bir pe experienţele personale, amintiri şi pe cunoştinţele tuturor cetăţenilor, pentru că de acolo provine actul creaţiei. Acesta nu e un stat paternalist aşa cum doresc majoritatea românilor în neghiobia lor să fie ţara noastră, ci e un stat extrem autoritar, condus de o dictatură, căruia, ca în romanul lui Orwell, “1984″,   îi este frică de orice dovadă de individualitate, de personalitate individuală, de care ar putea da dovadă oricare cetăţean al statului român. Nu, statul român ne vrea “tâmpiţi”, pentru că doar aşa  NE POATE MANIPULA.

Creaţia, aş tinde să spun este un act sfânt, a cere bir pe creaţie, este ca şi cum ai cere bir pe credinţă, lucru care oricum se întâmplă, oricât de absurd ar părea, dar se întâmplă, de aici şi neîndoiala unora în instituţia bisericii.  Creaţia e un har dat de Dumnezeu, aşadar cine cere bani pe creaţie îl împrumută pe Dumnezeu.

Cazul pus în scenă al lui Ion Bârlădeanu este dovada absolută că omul fie se naşte cu talent, fie nu se naşte.

 Depresiile cel mai adesea se instalează pe fondul neimplicării sociale, al inocupaţiei, al şomajului. Munca înobiliază omul prin faptul că omul CREEAZĂ ceva cu mâinile ori cu mintea sa. Un om fără ocupaţie, este un individ ratat, care nu îşi găseşte niciun rost în a trăi, viaţa e lipsită de sens fără actul creaţiei proprii.  

A crea nu stă la îndemâna oricui, chiar dacă mulţi încearcă puţini reuşesc. A crea ne face să fim ceea ce ne autointitulăm ca fiind specie superioară. Actul creaţiei este doar în putinţa omului. Fără creaţie am fi fost încă la stagiul în care omul locuia în peşteri şi mânca fructele pe care pământul i le oferea de la sine. A crea înseamnă a fi mai aproape de Dumnezeu, căci el a fost cel care a făurit lumea şi omul. A crea implică talent, îndemânare, cunoştinţe. Omul dă plus de valoare obiectelor creând unelte, maşini, haine, opere, delicatese. Cel care nu e în stare a crea, e un incapabil. A reteza creaţia prin impozitare e ca şi cum ai dori să faci o lobotomie colectivă astfel să transformi societatea într-o masă de roboţi uşor de manipulat în scopul avantajelor proprii sau ai unei clase, grup restrâns de oameni. Educaţia, dreptul la opinie, la răsplată, la timp liber  nu mai sunt drepturile unei clase exclusiv elitiste. Să ceri impozit pe creaţie este ca şi cum ai împinge statul român spre o involuţie cu cel puţin o sută de ani când iobagii se răsculau în revoluţia de la 1907, din cauza bocancului tot mai asupritor al boierilor pus în grumazul ţăranilor.

De fapt, nici nu mi se mai pare chiar atât de absurd să ceri impozit pe drepturi de autor, mai ales după ce l-am văzut pe şeful statului cerându-i unei bătrâne de la ţară, năpăstuită de furia apelor să-şi facă singură pâinea, acest fapt dă dovadă că în România clasa politică nu mai are nici un fel de scrupule.