MIKAEL EON MUNTYANU

E timpul să îmi dezvălui intenţiile cu scrierile ce mă compun ca într-un puzzle ce caută cu disperare să se întregească.Fiece personaj ce-l întrupez în scririle mele, călătoresc în real ori fantastic, însă încerc din răsputeri de fiecare dată să creez câte o gaură de vierme temporală. Încerc să-mi transpun fiinţa în lumi ipotetice ori istorice, cu dorinţa vădită de a vă trage şi pe voi, odată cu mine, în acele locuri. Sufăr de fiecare dată o reîncarnare metafizică, spun eu, regăsindu-mă în câte o mică parte din destinul spiritului meu pe care acum îl întrupez. Vreau să vă readuc aminte că spiritul nu e totuna cu sufletul. Sufletul îmi aparţine, el se leagă de toate lucrurile lumeşti din viaţa pământeană pe care spiritul o trăieşte în prezent. Spiritul însă e superior, e cel care coordonează şirul nesfârşit de suflete ce s-au întrupat pentru a-i da o formă fizică pe pământ într-un anume moment din istoria umanităţii. Sufletele au datoria de a purifica spiritul, de a-l aduce în stagiul de iluminare supremă, ca mai apoi să poată transcede spre Nimbul  Suprem,  de foc arzător precum soarele. Un asemenea spirit dă naştere unui sistem solar, mai multe asemenea sisteme solare dau naştere galaxiilor, Universul suntem NOI.

E adevărat, sunt departe de a fi un sfânt, ori vreun erudit. Însă doresc să folosesc singura unealtă ce ni s-a dat pentru a investiga acest tărâm sacru al spiritului. INTUIŢIA. Explorez, experimentez, cu riscul de a nu mă mai întoarce din lumea călătoriilor mele atât de de profunde şi dese, sau de a sucomba sub povara sentimentelor pe care le încerc cu atâta însufleţire.

Cochetez cu moartea, e cea mai sublimă curvă care i se poate ivi şi oferi omului. Cred că orice intelect ajuns la starea insuportabilităţii concretului brutal a flirtrat la un moment dat cu doamna cea mai rece şi mai palidă a viselor noastre. Trăim, ne bucurăm de viaţă, însă nu cred că trece vreo zi fără să ne gândim la moarte. Cum e, ce e.. dincolo de noi, de viaţă, de ceea ce suntem acum. Cu toţii suntem tentaţi să gustăm din sărutul rece al morţii, ne ademeneşte, ne cheamă la ea, ne împotrivim, nu ne dăm duşi aşa uşor, însă la urma urmei ne aruncăm în braţele ei ca o  ultimă alinare, că măcar moartea ne va aduce liniştea şi pacea atât de căutate în timpul vieţii, că măcar atunci, după ce ne vom fi stins, să ne găsim odihna. Mie nu mi-e frică de moarte, şi nu cred că vreunui om îi e frică de moarte, e inevitabilă, dar ne este tuturor frică de necunoscut, de schimbare, de altceva de care nu ştim nimic, nu putem să o controlăm, nu putem să intuim ce se va întâmpla. La fel ca şi cu viaţa, credem că putem intui viitorul, şi astfel i-am spus destin. Ei bine, vă înşelaţi, nu există aşa ceva, nu putem avea aroganţa de a crede că putem să controlăm cursul vieţii noastre, că putem avea vreo influenţă asupra oricărui eveniment, oricât de minor. Viaţa nu e o telenovelă, iar dacă prin absurd ar fi,  noi în nici un caz nu suntem regizorii acesteia.  Mulţi trăiesc fără să realizeze că într-o bună zi vor muri, alţii trăiesc cu teama în suflet că mîine ar putea fi ultima lor zi, dar toţi murim şi nu ar trebui nici să ne preocupe şi nici indiferenţi să ne lase, dar mai degrabă acest gând ar trebui să ne facă să apreciem viaţa  şi să încercăm să folosim fiecare clipă în modul cel mai constructiv cu putinţă nu pentru noi dar pentru întreaga omenire, la urma urmei omul se naşte ca un candidat la umanitate şi odată cu naşterea lui se implică într-un contract social.  

Putem totuşi să încercăm să ne bucurăm de viaţă, şi acum mă refer nu numai la cele plăcute ale vieţii, dar şi cele neplăcute. O să mă întrebaţi, cum pot eu să mă bucur de o dramă, a mea sau a altcuiva. Ei bine, drama face ca sângele să pompeze în vine, sufletul încearcă sentimentul de amărăciune, aşadar TRĂIM, deci să ne dăm silinţa să acordăm vieţii importanţa necesară, oricum ar fi ea.

Civilizaţia umană e o ultimă cetate rămasă izolată pe o stâncă, să nu ne aruncăm cu toţii în hăul de sub picioare, dar să privim raţional ce e de făcut pentru a cuceri noi orizonturi.

Am fost la cumpărături…. Nimic neobişnuit. Două supermarketuri de cartier, amândouă puse la punct, aranjate, curate, toate produsele preţuite (nu cum se întâmpla până nu demult să fie unele produse nepreţuite) . Era ceva lume la cumpărături, nu ca altădată e adevărat, când nu puteai să te întorci prin magazin fără să calci pe cineva pe picioare, uneori era chiar mai rău ca în autobuz la oră de vârf.

Rafturile de lactate erau pline, era chiar şi laptele la ofertă pe raft care sincer să fim era o raritate, înainte puteai citi doar eticheta, laptele a fost.” Aţi avut lapte la ofertă? Da, au fost doi paleţi, da’ nu mai este…”  întrebai vreun vânzător  şi-ţi răspundea prin magazin în treacăt că avea o mulţime de marfă de scos la raft. Mă gândeam că să întreţii un magazin de câteva sute de metri pătraţi aşa de curat şi de îngrijit îţi trebuie o armată de oameni. Stupoare, acum am putut număra doar patru lucrători comerciali în magazin: o vânzătoare din spatele tejghelei de la mezeluri, două casieriţe şi o doamnă care aranja pâinea în raft. Şi totuşi, salamurile erau aranjate buchet în vitrina frigorifică,  uleiul stătea frumos stivuit cu vârf în piramida promoţională, lăzile frigorifice erau pline ochi de pungi cu peşte congelat, ficăţei şi mici, magazinul era aşa de îmbelşugat încât ai fi spus că România este un nou corn al abundenţei.

Mi-am adus aminte de când locuiam la Milano sau când mergeam la cumpărături în Miami, că săracii lucrători de prin magazine nu conteneau să pună marfa la raft, cel puţin la orele de vârf, de pe la ora 18 încolo erai blestemat să te găseşti ca angajat al vreunui magazin alimentar pe tura de seară.  Atunci s-a petrecut declick-ul, şi mi-am zis ”AHA” .    

Dacă trăiam şi noi într-o societate de consum adevărată, scene ca acelea din magazinele din România de la ora actuală ar fi mai mult decât anormale, ar fi paranormale. Îmi aduc aminte că după ora 19.30 nu numai că nu mai găseai alimentele de bază cum sunt pâinea sau laptele la raft, dar uneori lipsea şi muştarul din magazinele de cartier mai aglomerate de pe meleagurile occidentale. Cel puţin la Lidl, locul preferat al românilor din Italia pentru cumpărături arăta de pe la orele 15 încolo ca şi cum ar fi trecut tătarii. Cutii de carton aruncate pe jos, cutii de bere sparte, orez sau făină împrăştiate pe jos, multe produse fără ambalaj, rafturi goale, până şi hârtia igienică se vindea până la epuizare, frigiderele cu carne congelată fie de pui sau porc erau goale, ouă, roşii sau alte legume de parcă nici n-ar fi existat, magazinul arăta ca şi cum ar fi fost părjolit în calea hoardelor tătare. În magazin rămeaneau doar produsele mai scumpicele de care nu avea oricine curajul să se agaţe. Cel puţin vara, la bere era dezastru, la 16 cenţi doza românii făceau ravagii.

Multe companii multinaţionale şi-au deschis magazine şi în România , şi multe altele sunt pregătite să intre pe piaţa românească, mă întreb din ce-şi închipuie ei oare că o să cumpere bieţii români produsele pe care le produc ori le vând dacă mulţi dintre ei nici măcar strictul necesar nu şi-l mai permit. Ultima cifră a datoriilor restante ale românilor către bănci este de 14 miliarde de lei, aşadar…

Pot să afirm că am importat ce era mai rău din capitalism şi am păstrat ce era mai rău din comunism… am importat instabilitatea, şomajul, creditul, isteria de masă propagată prin mijloace mass-media, şi am păastrat iniţiativele antreprenoriale corupte de tip “întreprinderi de stat”, un stat de drept bazat pe un program legislativ care se aplică discreţionar, o impozitare masivă a aşa-zişilor burghezi dar trecerea cu vederea a matrapazlâcurilor “oamenilor de afaceri” afiliaţi la organul de conducere. Iată de ce unii blesteamă prezentul şi regretă trecutul. E imposibil să realizezi o democraţie într-un stat paternalist condus de aceeaşi caracatiţă coruptă. Cum să nu te apuce nostalgia când ţi se reprimă orice speranţă şi ajungi profund dezamăgit de tot ce e în jur…

Realitatea economică românească te pune în faţa unei disperări în pragul căreia te întrebi ce mai ai de pierdut dacă…

Ce ar mai putea avea de pierdut un recidivist, lăsat fără loc de muncă în urma crizei economice puternice care a reuşit să îngenuncheze mii de firme,  rămas acum fără vreo sursă de venit, după ce a fost, dacă se poate  spune aşa, reabilitat. De fapt, de reabilitarea foştilor puşcăriaşi statul român nici nu se sinchiseşte, darămite să le caute loc de muncă. Să spunem totuşi că acel răufăcător odată ieşit de la închisoare şi-a găsit un post de salahor pe un şantier din capitală. În urma crizei care a lovit serios sectorul imobiliar, repercursiunile economice severe s-au răsfrânt cu siguranţă asupra lucrărilor de amenajre-reamenajare, deci construcţii. Acum rămas fără altă posibilitate, căci mai mult ca sigur acel puşcăriaş e primul care a rămas fără loc de muncă dacă s-au făcut disponibilizări, mai ales că în sectorul construcţiilor eşti anunţat de azi pe mâine că nu mai ai loc de muncă, şi asta se întâmplă de obicei înainte de lichidare ori avans.   Aşadar ce-l opreşte pe acel puşcăriaş să pună mâna pe un cuţit şi să intre în casa unor oameni, să-i ucidă pentru a le fura cele câteva lucruri de valoare pe care le are omul de obicei în casă sau să jefuiască un exchange şi să înjunghie mortal operatorul de schimb.

Sau să spunem că vreun fost puşcăriaş se întoarce acasă, îşi găseşte cu chiu cu vai loc de muncă cu ziua la lucrat pământul, deci zilier în agricultură. Sau putem lua foarte bine cazul oricărui zilier din agricultură, cum cea mai mare parte a populaţiei rurale şi-a vândut pământurile pentru că oamenii nu mai au cu ce să le lucreze,  mai mult ca sigur că a fi zilier la muncile câmpului e echivalent cu a muri de foame sau cel puţin de a trăi de pe o zi pe alta. Aşadar, zilele de părnaie când nu făceai nimic dar ştiai că ai cel puţin o masă caldă asigurată pe zi îţi poate părea un vis frumos, dar ce-ţi lipsea în clipele când erai închis la mititica, nimic altceva decât o femeie. Violând o fetiţă de doar 15 anişori, pentru că e prima care ţi-a ieşit în cale sau pentru că nu are forţa necesară să opună orice fel de rezistenţă poate părea mijlocul cel mai bun de a te întoarce înapoi la părnaie, acolo unde era cald şi bine. Jucai cu pretenarii un poker sau un şaişase, fumai o ţigară la “poştă”, beai cine ştie ce poşircă adusă de vreunul de afară, şi uite aşa trecea ziua fără prea multe bătăi de cap.  

Dacă îţi alegi o profesie liberală de la cele mai înalte pe scara aspiraţională precum actor, până la cele mai ordinare precum taximetrist, îţi pare mult mai uşor să plăteşti o amendă de 1000 de lei dacă te prinde în neregulă cu actele decât să plăteşti statului taxe anuale echivalente cu venitul net realizat.

Dacă eşti angajat urmăreşti orice cale să-ţi rotunjeşti  prin orice modalitate posibilă  (legală ori ilegală) veniturile pentru că 650 de lei, nu te lasă nici să trăieşti, nici să mori. De fapt un venit ca acesta, te face să te gândeşti că mai bine stai acasă şi vezi tu cum te descurci de pe o zi pe alta, pentru că dacă mergi la muncă oricum nu prea face vreo diferenţă sau cel puţin nu una majoră.

Dacă eşti şef, pentru că manager în foarte puţine cazuri te poţi numi în Românica, fie pentru că adesea sunt promovaţi cei care ştiu să se descurce de cele mai multe ori prin modalităţi imorale, fie pentru că nu ţi se dau mijloacele necesare de strunire a oamenilor prin motivaţii salariale, ţii strâns cu dinţii de scaun, pupi în fund pe cine prinzi de la conducere şi-i biciui pe ăia mici până la sânge. Eşti pus de foarte multe ori în situaţii imposibile, ca intermediar între client şi firmă, ori între conducere şi angajaţi, şi singura soluţie este să zbieri la ăia mai mici ori la clienţi pentru că directivele din spatele uşilor închise ale birourilor ovale sunt rupte de realitatea de pe teren.

Un tip moral oricâtă coloană vertebrală ar avea se confruntă zi de zi cu un sistem care mai mult că nu te roagă, dar te împinge abitir de la spate să renunţi la orice fel de principii doar ca să supravieţuieşti. Sistemul e de aşa natură încât pus în foarte multe situaţii imposibile oricine reacţionează aşa cum orice om ar face: îşi bagă piciorul şi-l ia pe “fie ce-o fi” în braţe ca singura filozofie de acţiune, pentru că pe un fond legislativ şi economic ca cel al României singura modalitate de a supravieţui e  urmând dictonul: “Scapă cine poate”.

A fi liber nu înseamnă a fi fericit. Mă refer aici la libertate nu din punctul de vedere al unui profesionist cu o meserie liberală, cum sunt avocaţii, doctorii sau alte asemnea îndeletniciri mai mult sau mai puţin intelectuale, dar mă refer la termenul libertate ca fiind acel sentiment de indiferenţă faţă de orice constrângere socială. Reducând la absurd afirmaţia mea, aş spune că doar nebunii sunt cu adevărat fericiţi.

Adică a fi liber iau în considerare ca fiind termenul de a trăi după propriile reguli şi principii, a acţiona numai după voinţa proprie, fără nici o îngrădire morală sau legală. Acea libertate de început, naturală, de animal superior, aflat la capătul lanţului trofic, în vârful piramidei evoluţiei speciilor, al omului preistoric, nu datorită forţei fizice  dar a capacităţii de a supravieţui prin ingeniozitate spontană şi a capabilităţii de adaptare în urma unor experienţe anterioare.

Termenul de individ liber defineşte la modul ideal acel om, jumătate fiară, bestie, lup şi jumătate fiinţă dotată cu inteligenţă superioară, capabilă de inovaţie, de rezolvare a problemelor în mod inedit, ferm şi rapid.

Afirm că individul social cu cât e mai liber cu atât e mai nefericit, pentru că fericirea înseamnă în mare parte şi o împlinire de sine, iar împlinirea de sine se realizează în mod direct printr-o interrelaţionare socială, căci omul îşi recunoaşte realizările, succesele, dar şi insuccesele, nerealizările, nefericirile deci, doar în comparaţie şi în compensaţie cu fericirea sau nefericirea altora. După cum bine spunea Marin Preda, dacă n-ar fi fericirea altora, nu m-aş sinchisi de nefericirea mea. Nu vorbim neapărat de fericire la nivelul invidiei şi egoismului, dar lipsurile, neajunsurile mele se pot măsura doar prin comparaţie cu belşugul altuia.

Acesta e handicapul românului în general, spiritul pur, autentic românesc a fost demolat timp de mai bine de 35 de ani de socialism crunt şi de un comunism negru, sumbru. Românul îşi doreşte ca orice fiinţă de pe Pământ să fie liber, să se sustragă rigorilor sociale de orice tip, şi nu ar fi acesta un lucru atât de rău pe cât ar suna, pentru că liberalismul democratic  este foarte aproape de anarhism, căci crede cu desăvârşire în implicarea cât mai firavă a statului în problemele civice, societatea controlând statul prin instituţiile create pentru a sta de pavăză la respectarea legii atât de către cetăţenii ordinari dar şi de către oamenii politici.

Atunci când statul e incapabil să ofere dreptate apare inechitatea socială, căci nici o lipsă nu ţi se pare incorectă atâta cât e conformă cu legile care stau la baza constituţiei (legea fundamentală a statului), dar când foamea e ilegală devine astfel formal imorală.  Dacă e belşug sau e foame, să fie astfel pentru toţi în funcţie de priceperea fiecăruia de a-şi drămui “recolta”, dar să nu fie permis niciunuia dintre membrii să trişeze prin furt sua înşelăciune.   

Problema cea mare e că românul nu înţelege că pentru a fi liber trebuie să-şi câştige mai întâi independenţa materială, aşteptând ca un stat paternalist să-i satisfacă nevoile bazale nu-i conferă nici un drept la a-şi cere şi proclama libertatea. Românul, oricât de cinic ar suna, trebuie să înveţe să-şi asigure mijloacele traiului zilnic prin forţe proprii şi nu să aştepte ca cineva să-i dea, abia apoi să ceară drepturi şi privilegii.  E adevărat că şi statul trebuie să se asigure ca pentru reuşita fiecărui individ să fie oferită platforma legală şi socială pe care iniţiativele persoanle să se dezvolte.

Există morală de sclavi şi există morală de stăpâni, aşa cum afirma Nietsche. Eu afirm că morala de stăpâni uită deseori sau nu ia deloc în calcul că stăpânii şi-au dobândit libertatea absolută privându-i pe alţii de libertăţile lor, în special acela de a trăi liber, căci programul de lucru, salariul, concediul nu sunt altceva decât îngrădiri puse sub povârnişul legilor sociale ce guvernează un stat de drept. Însă paradoxal este că dacă stăpânii  le-ar oferi tuturor libertate ei nu ar mai fi stăpâni.

Pe de altă parte, morala de sclavi invidiază libertatea stăpânilor, mai ales în ceea ce priveşte libertatea de mişcare, de acţiune, de gândire, de voinţă,  dar sclavii uită mereu că sunt sclavi doar pentru că-şi acceptă soarta şi se complac  să trăiască ca sclavi. Dacă ar dori să trăiască ca stăpâni ar trebui să facă compromisuri supraomeneşti, care i-ar putea foarte bine ucide, pentru că orice câştig omenesc prezintă şi riscuri, mai mari sau mai mici. Compromisuri pe care orice stăpân le-a făcut la un moment dat şi pe care mulţi le îndură zilnic cum este privarea de la o viaţă liniştită, calmă, căci multora li se întâmplă să nu pună  geană peste geană din cauza stresului provocat de gânduri tulburi cum sunt ameninţarea duşmanilor, hoţilor, oamenilor de reacredinţă care le invidiază avutul.

Lupta dintre peştii cei mari e deseori mai cruntă decât foamea pe care peştii cei mici o încearcă uneori. Dacă vrei să fii stăpân trebuie să iei în calcul că va trebui ca pentru tot restul vieţii tale să te trezeşti dimineaţa cu gândul că rişti să nu mai apuci apusul din mult mai multe cauze decât accidentele ”naturale”, dacă te gândeşti că o să fii scalv toată viaţa trebuie să te împaci cu gândul că nu vei apuca niciodată să trăieşti cu adevărat.

Aşadar libertatea e invers proporţională cu fericirea. Cu cât eşti mai liber cu atât eşti mai nefericit  şi cu cât eşti mai prizonier în viaţă cu atât eşti mai fericit în ignoranţa ta. Din păcate omul suferă o durere cu putere exponenţial înzecită faţă de starea lui de nefericire.  Despre ce nu cunosc nu-mi poate face rău şi cu cât cunosc mai mult cu atât sunt mai puternic, dar mai îndurerat de povara cunoştinţelor mele.

Abia aşteptam să vină seara, să prindem cărăbuşi mari, cu picioare aspre care ţi se agăţau de piele. Le speriam pe fete, le mai băgam câte unul în tricou şi ne uitam la ele cât sunt de isterice din cauza unei biete gâze, efemeră ca şi lunile de vacanţă, chiar dacă -i ziceau mare, aşa de repede treceau cele trei luni că nici nu-mi dădeam seama că deja era 1 septembrie şi începutul şcolii nu mai era aşa departe cum mi-l închipuiam eu în 15 iunie.

Jucam v-aţi ascunselea pe-nserat. Mă ascundeam cu câte o fată de vârsta mea prin Dumenzeu ştie ce ciulini şi brusturi, numai ca să ne giugiulim. Ce ştiam noi, la vârsta aia? Trebuia să vină bunica cu joarda după noi să ne bage în casă. Nu vroiam să ne ducem în casă nici în ruptul capului.

Încălzea bunica câte un butoi mare cu apă, ne băga pe toţi trei în cadă şi freca la noi cu săpun de casă, ne frecţiona, aşa ne spunea. Adevărul e că nu exista nici televizor, nici playstation, ce să mai zic de PC, aşadar eram plini de glod până în gât. Mergeam la râu, pe Timiş, făceam câte un dig ca să ne putem îmbăia cum se cuvine. Furam din cămară o bucată de franzelă şi nişte brânză, şi nu ne întorceam până seara acasă. Doar ca să ne distrăm, ne ungeam cu noroi, şi ne alergam unul pe altul zicând că suntem oamenii mlaştinii, sau omu’ negru, şi pe care-l prindeam îl aruncam în apă ca să se spele. Par aşa de departe acele vremuri, că mi se pare imposibil ca eu să fii existat vreodată într-o altă lume decât cea în care mă găsesc.   

Seara, după ce-l ajutam pe bunicul meu să adune fânul şi să bage oile în ţarc, ne puneam la masă. Bunica prăjea chiftele de cartofi, dovlecei pane sau ne făcea câte un langoş cât tigaia de mare pe care punea brânză de burduf. Când muşcai din langoşul fierbinte brânza topită se întindea, muşcam o dată din langoş, o dată din roşie. Pot să jur că acele momente au fost cele mai frumoase din viaţa mea, deşi nu aveam nici măcar un şort de Doamne ajută, îmi tăia mama o pereche de pantaloni lungi, şi toată vara umblam cu aceeaşi pereche de sandale. Primele erau cataramele care săreau de mama focului când făceam câte o miuţă în faţa porţii, n-avea nimic, le legam cu sârmă şi dă-i înainte. Aveam câteva tricouri de ieşit la joacă, restul le păastram de bune, astea de joacă erau pătate de vişine sau de cireşe, corcoduşe sau cine mai ştie în ce copac mă urcam să culeg fructe pe care le băgam în sân, unde altundeva, pungile erau la mare căutare atunci.

Câte-o molie mare şi grasă se învârtea în jurul becului chior din bucătărie, în timp ce bunica îşi trăgea sufletul la un Mărăşeşti sau un Carpaţi, fără filtru bineînţeles, după ce deretica toată bucătăria. Noi ne zbenguiam prin casă, săream de pe sobă în pat, şi după aia ne căţăram înapoi, ne împingeam unul pe altul, care rezistă să stea mai mult pe sobă. Intra bunicul ş i striga la noi, dar ştiam că mai mult de întimidare, bunicul nu ne-a atins niciodată, era un om blajin care ne lua mereu apărarea în faţa bunicii. “ Mă, draci de copii ce sunteţi, stricaţi patul şi trebuie iarăşi să-i schimb arcurile”, spunea bunicul după care ieşea din nou prin curte. Bunicul, Dumnezeu să-l odihnească în pace, intra ultimul în casă şi se trezea primul, la 5 dimineaţa era în picioare. “Nea Muntene,” strigau vecini, “Neaţa bună, nea Muntene” şi se-ntorcea şi le dădea bineţe la fel de călduros de parcă s-a fi revăzut după câţiva ani buni de despărţire.

 Pe la 9 ne trezea sunetul rece al ciocanului pe nicovala umedă în timp ce bunicul îţi ascuţea coasa. Ieşeam cu pătura la iarbă după o cană mare de ceai cu două felii unse cu vinete sau brânză, ce ne pregătea bunica dimineaţa. Farfuriile erau deja întinse când noi ne dezmorţeam oasele. Ieşeam cu pătura la iarbă, şi nu aveam nici o grijă, aşteptam să ne plictisim atât de tare încât să ne fie dor de şcoală. Şi atunci căutam câte-o carte în biblioteca mătuşii. Ea venea şi-mi spunea, asta nu e de tine, şi-mi dădea ba Hackleberry Finn şi Tom Sawyer, ba Winetou sau Colţ Alb, sau vreo carte de Jules Verne. Odată m-a prins mătuşa pe la vreo 11 ani că citeam “Fii şi amanţi” de D.H. Lawrence, am făcut pe prostul, de parcă eu nu ştiam ce citesc.

A fost o vreme a inocenţei, parcă media, avalanşa de informaţie a ridicat totul la un statut de seriozitate mult prea grav, a înlesnit lucrurile, dar le-a şi spurcat. Fugim de snobism, de fanfaradă, vrem să fim cât mai deschişi, dar parcă suntem tot mai străini de noi înşine. Ne refugiem tot mai mult în virtual, nu mai avem putinţa, curajul, dorinţa de a visa cu ochii noştri, de a ne nutri cu propriile fantasme imaginare. Nu mai avem dorinţa de a trăi cum se cuvine şi de a visa cum se cuvine, visul e o proiecţie a prezentului şi prezentul e o realizare a visului.

-Ne-am hotărât! Ne-am dori să cunoaştem oferta pentru cea din Santa Maria sul Costa. Aceea ne-a plăcut cel mai mult. Şi cea din Celle Ligure e deosebită, ca şi cea din Rosamunda del Lago, dar Santa Maria are un farmec aparte.

-Atunci ne vedem la orele 12 şi jumătate, voi fi acolo negreşit!

-Cât e ceasul, Jack? Numai 12 p.m….  Când a spus agentul imobiliar că o să fie aici? La 12.30… ce facem 30 de minute?

-Nu ştiu, Roselyn. Poate o să ne plimbăm puţin pe faleză înainte ca agentul să apară.

Soţii Castellano coborâseră liniştiţi scările din piatră ce formau o potecă şerpuită de pe coasta abruptă până pe plajă, pe sub coroanele arcuite ale portocalilor şi lămâilor plini de fructe ce emanau o aromă dulce acrişoară. Din când în când briza marină împrospăta aerul cu o mireasmă salină a caldei meditarane de august, benefică plămânilor obosiţi, chinuiţi de noxele şi smogul metropolei newyorkeze.

-Roselyn, dacă ar exista un Rai pe pământ, cred că acesta ar fi locul respectiv. De fapt, cred că locul acesta nu e departe de descrierile biblice ale Edenului, spuse Jack Castellano profund impresionat de locul mirific al coastei ligurice del Bel Paese.

Casele văruite toate în alb cu acoperişurile joase din ţiglă crudă, maronie abia se vedeau prin vegetaţia luxuriantă pe dealul ce cobora brusc în mediterană lăsând loc doar unei limbi înguste de nisip să facă trecerea între verdele gras, exapnsiv al desişurilor de aloe vera, din care răsărea câte un arbust cu magnolii albe sau violacee, de o mărime gigantă ce te făcea să te gândeşti la cupele din care Zeii sorbeau ambrozie, migdali năpădiţi de mimoze în preajma cărora îţi era cu neputinţă să rămâi locului şi să admiri tabloul pe care ţi-l ofereau căci te îmbătau cu mirosul lor dulce, fermentat de dogoarea neîncetată, obsolentă a soarelui.

-Mi-a dat agentul un semnal, Roselyn, cred că ar trebui să ne întoarcem, spuse Jack Castellano uşor supărat că a fost extras din lumea aceasta de sunetul înţepător al palmului său, dar se gândea cu îngrijorare că s-au lăsat furaţi de peisaj şi agentul aştepta deja de minute bune.

Când soţii Castellano ajunseră la vila numărul 8, agentul îi aştepta în livingul spaţios, bogat luminat de soarele ce pătrundea printr-o uşă de sticlă glisantă care făcea trecerea spre terasa largă a vilei.

-Atenţie la uşa glisantă, d-nă Roselyn, geamurile sunt cele originale, cristal ce datează din 1930, nu am dori să le spargem, nu-i aşa? şi agentul surâse politicos.

-Jack, eu te aştept pe tarasă, spuse Roselyn Castellano, până ce negociezi tu cu domnul, uşor deranjată de tonul superior al agentului.

 Mobilierul de pe terasă din lemn de tek era abia lustruit cu miere de salcâm şi învelit cu lenjerie albă. Roselyn Castellano se aşeză pe şezlongul comod  de lângă piscină. Un miros îmbietor de zucchini şi melanzzane griliate cu sos de tomate şi un pic de usturoi, oregano şi busuioc, stropite cu suc de lămâie şi ulei extravirgin de măsline se petrecea până la ea de la una din vilele vecine, aşa cum îşi aducea aminte că îi descrisese bucătarul  reţeta aceasta mediteraneană extraordinară când luaseră cina la signora   Marzia di Butafuoco.

-E absurd! E ridicol…  e mult prea mult pentru p simplă vilă fie ea şi pe Coasta Liguriei veche de mai bine de 50 de ani, se auzi din living.

-Să nu uităm de dependinţele pentru servitori, funicularul, pontonul pentru iaht…

-Bine, bine… îi reteză Jack Castellano vorba agentului imobiliar. Chiar dacă e mult peste aşteptările mele, accept. Le voi plăti 5 milioane de euro cash proprietarilor chiar mâine dimineaţă, şi apoi timp de 5 ani de zile câte un milion de euro. Dar cu o condiţie, să semneze pentru o sumă fictivă de 20 de milioane de euro, deci 40 de milioane de dolari. Am de acoperit 100 de milioane de dolari, m-a luat  FISC-ul la puricat şi trebuie să găsesc o soluţie de a acoperi această sumă. După ce le voi plăti suma stabilită, proprietarii vor primi banii din conturile unui off-shore cu capital străin din Cipru, şi dânşii îi vor dona soţiei casa în valoare de 40  de milioane de dolari, alţi 60 mă voi înţelege cu proprietarul iahtului.

-Bine, fie! Le voi transmite proprietarilor condiţiile dumneavoastră.

Jack Castellano îşi aprinse o ţigară de foi şi ieşi pe terasă, soţia îl aştepta bucuroasă de achiziţia acestui colţ de Rai spunându-i: “Trebuie să te felicit, aceasta e cea mai bună investiţie a ta, Jack!”

Creaţia stă la baza productivităţii. Creaţia este fundamentul de bază al umanităţii, al dezvoltării. Creaţia provine din cel mai profund loc al spiritului uman, din subconştientul individului. Să impozitezi creaţia este ca şi cum ai spune stop dezvoltării, emancipării, PROGRESULUI. 

Creaţia nu este un act ce poate fi controlat, actul creaţiei are două etape. Etapa de alimentare, în care individul adună cât mai multă informaţie despre obiect, creatorul culege informaţii despre întreg mediul extern pentru a da naştere obiectului creaţiei. Toată această informaţie este stocată, depozitată în subconştientul profund al individului urmând a ieşi la iveală la momentul oportun, care de obicei este caracterizat de un declick personal. Perioada alimentării, cultivării  poate ţine o viaţă întreagă, un spirit cât mai cultivat poate oferi cele mai inedite răspunsuri la o problemă dată. A doua etapă esta denumită “Evrika” după interjecţia pe care Arhimede odată scufundat în apă a exclamat-o descoperind că apa îi împinge corpul spre suprafaţă cu o putere egală cu masa apei ocupată de corpul său, sau când mărul l-a lovit în cap pe Newton întins pe iarbă descoperind astfel legea gravitaţiei. Creaţia la modul ideal este un act spontan, care intervine fără acţiunea conştientă a omului, ea provine de undeva din străfunduri încă neştiute de specialişti.

A impozita drepturile de autor, deci actul creaţiei este ca şi cum ai dori să pui bir pe experienţele personale, amintiri şi pe cunoştinţele tuturor cetăţenilor, pentru că de acolo provine actul creaţiei. Acesta nu e un stat paternalist aşa cum doresc majoritatea românilor în neghiobia lor să fie ţara noastră, ci e un stat extrem autoritar, condus de o dictatură, căruia, ca în romanul lui Orwell, “1984″,   îi este frică de orice dovadă de individualitate, de personalitate individuală, de care ar putea da dovadă oricare cetăţean al statului român. Nu, statul român ne vrea “tâmpiţi”, pentru că doar aşa  NE POATE MANIPULA.

Creaţia, aş tinde să spun este un act sfânt, a cere bir pe creaţie, este ca şi cum ai cere bir pe credinţă, lucru care oricum se întâmplă, oricât de absurd ar părea, dar se întâmplă, de aici şi neîndoiala unora în instituţia bisericii.  Creaţia e un har dat de Dumnezeu, aşadar cine cere bani pe creaţie îl împrumută pe Dumnezeu.

Cazul pus în scenă al lui Ion Bârlădeanu este dovada absolută că omul fie se naşte cu talent, fie nu se naşte.

 Depresiile cel mai adesea se instalează pe fondul neimplicării sociale, al inocupaţiei, al şomajului. Munca înobiliază omul prin faptul că omul CREEAZĂ ceva cu mâinile ori cu mintea sa. Un om fără ocupaţie, este un individ ratat, care nu îşi găseşte niciun rost în a trăi, viaţa e lipsită de sens fără actul creaţiei proprii.  

A crea nu stă la îndemâna oricui, chiar dacă mulţi încearcă puţini reuşesc. A crea ne face să fim ceea ce ne autointitulăm ca fiind specie superioară. Actul creaţiei este doar în putinţa omului. Fără creaţie am fi fost încă la stagiul în care omul locuia în peşteri şi mânca fructele pe care pământul i le oferea de la sine. A crea înseamnă a fi mai aproape de Dumnezeu, căci el a fost cel care a făurit lumea şi omul. A crea implică talent, îndemânare, cunoştinţe. Omul dă plus de valoare obiectelor creând unelte, maşini, haine, opere, delicatese. Cel care nu e în stare a crea, e un incapabil. A reteza creaţia prin impozitare e ca şi cum ai dori să faci o lobotomie colectivă astfel să transformi societatea într-o masă de roboţi uşor de manipulat în scopul avantajelor proprii sau ai unei clase, grup restrâns de oameni. Educaţia, dreptul la opinie, la răsplată, la timp liber  nu mai sunt drepturile unei clase exclusiv elitiste. Să ceri impozit pe creaţie este ca şi cum ai împinge statul român spre o involuţie cu cel puţin o sută de ani când iobagii se răsculau în revoluţia de la 1907, din cauza bocancului tot mai asupritor al boierilor pus în grumazul ţăranilor.

De fapt, nici nu mi se mai pare chiar atât de absurd să ceri impozit pe drepturi de autor, mai ales după ce l-am văzut pe şeful statului cerându-i unei bătrâne de la ţară, năpăstuită de furia apelor să-şi facă singură pâinea, acest fapt dă dovadă că în România clasa politică nu mai are nici un fel de scrupule.

- E aia în geam, tu mami!

-Care, iubi?

-Cum care? Aia de s-a apucat să facă trotoarul!

-Păi, da! Dar asta a mai făcut trotoarul şi înainte, nu e ceva nou pentru ea…!

-Pihaaa, ce plouă! S-a pus de o ploaie cu găleata, nu glumă! Mamamia, şi ce fulgeră! E rupere de nori!

-Hai să mă ajuţi! Să curăţ cartofii ăştia, nu te mai holba pe geam la aia, că oricum nu-ţi arată nimic pe moka aşa.

-Cică au dat-o afară de la confecţii. Femeia muncea, mergea în fiecare zi la muncă, pleca odată cu mine, venea acasă odată cu mine seara. Da’ ştii cum sunt femeile, curvă în sus, curvă în jos, din curvă n-o scoteau prin secţie, şi totuşi ea nu zicea nimic, îşi vedea de treaba ei, nu deranja pe nimeni. Şi pe cine să dea afară prima când a fost vorba de disponibilizări, pe curva de pe Neptun 8, de la patru.

-Da, bărbată-său ăla, cum se împacă oare cu ideea că asta merge la produs? În cursul zilei şi-o trage cu toţi nespălaţii şi seara se-ntoarce acasă la el.

-Nu ştiu, ce să zic, măi mami…!? La urma urmei, femeia aduce bani acasă, e o meserie ca oricare alta. Femeia se spală, se pregăteşte dimineaţa, că doară o văd când îmi fac cafeaua, se îmbracă curat, îşi scoate câinele la pişare şi pleacă.

-Ei da, lasă-mă şi tu în pace! Ţie ţi-ar conveni să mă duc la produs şi după aia să mă-ntorc la tine acasă?

-Ţigări mai sunt?

-Păi, n-ai zis că ne lăsăm? E mai bine de 10 lei pachetul acum că au mărit TVA-ul!

-Ia! Că şi-a aprins o ţigară aia! Ce bine ar fi fost dacă era blocul nostru mai aproape, să-i cer o ţigară. Aşa mă ard plămânii după o ţigară, de azi dimineaţă n-am pus ţigară în gură, i-am cerut una lu’ şefu’ de obiectiv, a zis că-mi dă, da’ e şi prima şi ultima pe care mi-o dă.

-Las-o naibii de ţigară, hai să mă ajuţi cu cartofii!

-Ehe, de-o bere nici nu mai spun… ce ar fi mers acuma! Ca unsă! Vezi aia îşi permite, noi nu! Mamamia, ce a trăznit iară! Mi-a fulgerat direct între ochi… ptiu, drace! Cred că a fulgerat vreun pom, aşa tare s-a auzit!….  Aoleu! S-a aruncat aia pe geam!

-Eşti nebun!…. Vorbeşti serios!?

-Da, măi mami, dacă-ţi spun! Acu’ o secundă era la geam, am văzut-o că s-a urcat pe pervaz, şi dup-aia buf pe pământ exact când a fulgerat.

-Păi,cheamă salvarea ce mai aştepţi?!

-E întinsă pe jos acolo, nu se ridică. Nu mai mişcă! O fi murit săraca..!?

Iubirea înseamnă abandonarea sinelui în mâinile celuilalt, a iubi înseamnă a te arunca cu o încredere oarbă în braţele fiinţei iubite.

 Şi cum anume concret se realizează această abandonare de sine în viaţa reală.  Ei bine, atunci când ai un examen sau când încerci orice alt tip de obstacol ori necaz, în momentul când te întâlneşti cu persoana iubită, când o vezi,  aparent lipsită de necazuri, îţi vezi “aproapele” mergând, vorbindu-ţi, zâmbind, toate necazurile tale par să dispară undeva departe de unde nu te pot ameninţa. Aceasta înseamnă să iubeşti, să simţi că orice pericol îl poţi depăşi atunci când persoana iubită îţi este alături. Nu e mare filosofie, pare simplu în aparenţă, dar se pare că de fiecare dată uităm exact lucrul cel mai important despre partenerul de viaţă atunci când se iscă o ceartă, când o neînţelegere tulbură liniştea cuplului, şi anume uităm că el/ea a ales să fie ALĂTURI de noi indiferent de ceea ce s-ar întâmpla şi acest lucru este cel mai important pentru trăinicia cuplului.

 EA caută mereu soluţii din partea lui, chiar dacă nu sunt viabile şi nu au nici un fundament realizabil, concret, practic, vrea să fie liniştită, consolată, asigurată că totul va fi bine şi pe viitor ca şi ACUM, chiar dacă nci aici şi acum lucrurile nu stau pe roze. EL caută consolare, apreciere, încurajare, chiar dacă consolarea pe care o caută o va găsi în solitudine, alături de o bere rece în faţa televizorului, acest proces de relaxare are rol de catharsis, de defulare a tuturor frustrărilor interioare. Lui nu trebuie să -i spui de fiecare dată bravo şi să-l mângâi pe creştet ca pe un câine ca să-i arăţi recunoştinţa şi aprecierea pentru eforturile sale, dar un masaj, o cină la lumina lumânărilor din când în când va face bine amândorura. O femeie puternică va şti că nu are nici un sens ca bărbatul de lângă ea să sară la bătaie când ea e jignită, rănile suferite în urma încăierării pot fi fatale, şi de o parte şi de alta, dar mai cu seamă îşi va tempera partenerul şi va folosi mânia lui, orgoliul rănit,  în scopuri constructive. Ajunge să strecori un “Nu eşti în stare să baţi un cui în casă” dacă vrei ca el să se apuce de zugrăvit.

Când sunteţi în impas, o partidă de sex face minuni. Spun sex şi nu dragoste pentru că nu întotdeauna suntem pregătiţi să facem dragoste, e un ritual mult prea complicat pentru a fi pus în practică de câteva ori pe săptămână. Chiar dacă de multe ori poate părea o rutină, proverbul spune că foamea vine mâncând. Trupurile goale odată ce se întâlnesc ştiu ce au de făcut, trebuie doar să vă lăsaţi duşi de val. Umorul spre uimirea multora omoară sexul. Sexul e o chestie cât se poate de serioasă, pentru că necesită implicarea partenerilor în actul propriu-zis cu trup şi suflet. 

Dragostea adevărată se clădeşte în timp, pasiunea, fiorul dragostei de început, e altceva. Cu cât eşti mai în vârstă cu atât ţi-e mai greu să-ţi dai drumul liber în braţele unui necunoscut, pentru că asta este partenerul de viaţă la început, un necunoscut ca oricare altul. Dacă până în 27 de ani, în majoritatea cazurilor, nu-ţi găseşti jumătatea, ai mari şanse să nu o găseşti niciodată.  După această vârstă exigenţele sunt prea mari, conştiinţa e cristalizată pe deplin, îţi vine foarte greu să-ţi abandonezi sinele în mâinile altuia.

 Şi ca să închei, dragostea trece prin stomac, dar ca şi foamea, e oarbă.

Izbucnisem pe uşa biroului cu cuţitul îndreptat spre asociaţii avocatului după ce înecasem totul în sânge.Fugeam pe străzile Vienei în timp ce prin toate cotoloanele tunetul norilor plumburii ce acopereau cerul bubuiau asurzitor. Totul era cufundat într-o beznă oarbă, orbecăiam ca o cârtiţă disperată printre casele şi cocioabele din mahalaua capitalei austriece.

Puteam fi sigur că poliţia mă urmăreşte. Dacă m-ar prinde, în zori urma să fiu spânzurat pentru faptele mele. Mă întrebam cum de am putut fi autorul uni crime atât de brutale şi de sângeroase, eu care leşinam la vederea sângelui propriu. Cei doi domni îmbrăcaţi în negru cu pălării înalte pe care îi văzusem şi înainte urmărindu-mă sau cel puţin am avut impresia că mă urmăreau, parcă erau acum pe urmele mele şi iuţeau pasul odată cu ritmul ploii care curgea neîncetat şi ropotul picăturilor mari şi grase ce cădeau pe acoperişuri şi pervaze era din ce în ce mai aproape, devenea tot mai ameninţător, cerul se revărsa furibund.

Doi inşi solizi, duri, încrâncenaţi mă înşfăcaseră de braţe, tîrîndu-mă până într-un colţ unde mă loviseră cu cruzime şi cu sânge rece cu un obiect contondent drept în moalele capului. Îmi pierdusem pe loc conştiinţa, un văl negru se aşternu peste privirea mea, îngheţat de frică, ud leoarcă până la piele, cu inima strânsă, nu reuşisem să schiţez nici cea mai mică împotrivire, nici un strigăt, nimic.

Mă trezisem a doua zi într-un pod al unei case. Uitându-mă pe geam puteam să descopăr că mă aflu la o fermă părăsită, o şură mare de lemn ce se înălţa la câţiva metri stătea să cadă,  zidurile erau năpădite de liane, plantele crescuseră anapoda, totul era invadat de bălării, unele erau verzi, altele uscate.  Uşa de la camera în care mă aflam era ferecată, iar pe hol se auzeau sunete, vorbe groase, piţigăiate, sunet ascuţit de veselă la spălat, foşnet de aşternuturi, paşi grei şi domoli, uşori şi iuţi. Pe masa din camera mea, o chiflă cu seminţe de secară răspândea un miros îmbietor, o cafea aburindă şi lângă ea un ulcior mic  cu lapte. Mâncasem chifla, băusem cafeaua cu lapte, în garderobă un costum negru, cămaşă albă, joben şi papion, le îmbrăcasem cu nerăbdare. Încercasem clanţa uşii de mai multe ori, o bruscasem doar- doar s-o deschide, în zadar. Mă învârteam în cameră cuprins de nelinişte, ce aveau de gând oamenii aceştia cu mine? La urma urmei, cine erau şi ce doreau de la mine? Aşteptarea nu-mi dădea linişte, nu ştiam nici ce aştept, mă învârteam prin cameră ca un leu în cuşcă. La un moment dat primisem un bileţel pe sub uşa camerei în care eram prizionier. În el era scris ceva foarte ciudat, ceva fără de nici o noimă pentru mine. “  Ochiul lui Horus te veghează, suntem atoatecunoscători, poţi să alegi să mori astă seară şi în zorii zilei să renaşti un om liber sau să te predăm autorităţilor. În scrinul de lângă fereastră găseşti un pumnal şi o coală de hârtie. Fie alegi să mori de mâna proprie decât să te predai autorităţilor şi să-ţi exprimi motivul alegerii făcute în scris, fie alegi să mori după legile noastre şă să reînvii ca un FRATE în zorii zilei, poţi face asta semnânând cu sângele de la o crescătură pe care şi-o vei face la degetul mare după ce îţi vei scrie testamentul spiritual şi îţi vei declara cel mai solemn jurâmânt faţă de FRĂŢIE şi de conducătorii lojei”.

“Practic, îmi spusesem, nu am de ales”. În mintea mea nu era nici o alegere de făcut, puteam să fac ce îmi spuneau aceşti domni sau nimic altceva şi să aştept să mă predea autorităţilor, pentru că de sinucis nu aş fi fost în stare nciodată. Intuiţia şi experienţa îmi spuneau că mai degrabă mă încred în aceşti oameni decât în justiţia societăţii. Aşadar îmi scrisesem testamentul spiritual, gândindu-mă la colegii mei, la văduva cu copilul, la toate evenimentele care abia îmi tulburaseră existenţa, apoi mă încredinţasem solemn să respect întocmai legile şi principiile care stau la baza FRĂŢIEI. Îmi crestasem degetul cu pumnalul găsit în sertarul scrinului negru şi apăsasem ferm pe foaia de sub ochi pe care o iscălisem şi pe care trecusem data de astăzi.

La un moment dat, în jurul orelor 18  se auziseră trei ciocănituri în uşa camerei mele cu cadenţă mare între ele. O voce guturală, de momrmânt mă întrebase dacă sunt pregătit. Răspunsesem cu o uşoară ezitare că da. Primisem pe sub uşă instrucţiuni clare. Trebuia să mă întorc cu faţa către răsărit şi să aştept până când cineva va intra şi mă va lega la ochi, nu trebuia să mă împotrivesc orice mi s-ar întâmpla şi când voi fi întrebat să răspund cu “Da, domnul meu”.

Mă întorsesem către răsărit, cineva intră în cameră, o prezenţă masculină, puteam ghici prin faşa neagră ce-mi acoperea ochii o siluetă masivă, dîrză. Mă conduse într-o altă cameră în care îndoiala în alegerea făcută îmi era pusă la mare încercare, căci odată desfăcut la ochi, tot cu faţa către răsărit, puteam să văd cranii, tibii şi alte oase umane puse într-un maldăr deasupra căruia scria: “Dacă eşti meschin, nu ai ce căuta aici”.

După câteva clipe, aceeaşi siluetă intră din nou în încăperea în care mă aflam eu, mă legă din nou la ochi, mă dezbrăcă de sacou şi de cămaşă şi făcu un nod între mânecile cămăşii astfel încât să-mi rămână doar partea stângă a pieptului dezgolită. Apoi îmi suflecă pantalonul de pe cracul drept al piciorului. Îmi legă o sfoară de gât, destul de strâns căci aveam o senzaţie înecăcioasă de sufocare. Mă trăgea după el ca pe un animal, înaintam cu paşi ezitanţi şi mărunţi. Mâini străine începuseră să mă împingă, căzusem de câteva ori, încercând să mă îndrept aceleaşi mâini mă împingeau dinadins, laţul se strângea în jurul gâtului într-o senzaţie agonizantă. Pe coate, târâş, înaintam în patru labe căci călăul care mă purta după el trăgea de sfoara din jurul gâtului meu neîncetat, fără pic de milă. Câteva şuturi în plex mă făcuseră să abandonez pentru câteva clipe cursa asta nebună. Oamenii urlau ca şi cuprinşi de isterie şi aruncau cu pumni de pământ în mine biciundu-mi pielea, mădularele îmi tremurau, buzele îmi zvâcneau de sete. Chiar când mă aşteptam mai puţin acest supliciu încetase. Mă ridicasem în picioare încrezător, crezând că tot ce a fost mai rău a trecut. Dar apă rece ca gheaţa mă trezi la ralitate. Găleţi pline de apă se revărsau peste mine cu repeziciune, la un moment dat mă împiedicasem de un bazin cu apă în care cineva mă scufundase de trei ori, eram ca şi sfârşit, dar mâna din păr care mă tot cufunda în apă se retrase. Mă gândeam cu înfrigurare ce poate să urmeze, când picături de ceară încinsă se prelingeau pe pielea mea. Venite de sus, ca lacrimi de foc pe care însuşi Mântuitorul le-a vărsat, răstignit pe cruce fiind. O briză uşoară ca un curent uşor de vară îmi alina toate rănile acum. Călăuzitorul meu, mă trânti la picioarele judecătărilor care aveau ca în urma judecăţii prin pedeapsa supremă să mă izbăvească de păcatele pământeşti.

Ameţit, pe jumătate mort decât viu aproape că mai auzeam ce-mi spuneau. La câte o smucitură de-a călăuzitorului meu răspundeam cu “Da. domnul meu”. “Pentru a trece în lumea celor drepţi trebuie ca mai întâi să devii bărbat, să cunoşti pământul aşa cum Adam a răspândit semninţia omenirii, aşa cum David a luptat pentru iubirea de pâmântul şi de poporul său, aşa cum Onan a dăruit pământului sămânţa sa”.

Atunci mă dezlegaseră la ochi, toţi purtau măşti. Măşti înfiorătoare, de corbi, de lupi, de ciocli, de nebuni. O fecioară brună mi se dărui cu nerăbdare desfăcându-mă de grabă la prohab. Nu încetă din mişcările ei lascive până când nu-i dăruisem sămânţa mea fierbinte. Restul mă fixau tăcuţi într-o linişte funebră. Apoi mă puseră din nou în genunchi, îmi puseră o mână pe biblie iar alta pe sabia dreptăţii. Jurasem că nu voi trăda nicodată FRĂŢIA,  şi de ar fi să fac vreodată acest lucru, o voi face cu riscul vieţii. Sorbisem de trei ori din absint şi de trei ori din vin. O sabie ascuţită îmi crestase pieptul deasupra inimii şi presărară sare ca cicatricea ce va rămâne să-mi aducă mereu aminte de acest jurământ. Apoi mă dezgoliră de toate hainele şi mă  înveliseră într-un giulgiu alb, mă puseseră într-un coşciug şi mă îngropaseră în cripta din spatele casei.

Credeam că acesta îmi va fi sfârşitul. Scene tenebroase începuseră să-mi nevălească în minte. Monştrii fără de crezare dar cât se poate de reali mi se arătau, râme, viermi se înfruptau din trupul meu, ca dintr-un măr fraged. Moartea mă usca ca pe o smochină veche, se făcea că dinţii îmi cădeau unul câte unul, nasul mi se descompunea, urechile mi se atrofiaseră ca nişte burice ombilicale retezate cu lama unui cuţit ruginit. Din inimă răsărea un vierme gras şi găunos care se înfrupta lacom de parcă eu nici nu aş mai fi avut suflare. Plămânii mi se ofiliseră ca nişte flori uitate în glastră de un slujitor netrebnic, apa se împuţise în ei mirosind a fecale şi mucegai. Încheieturile mi se rupseră, oasele atârnând prinse între ele de un smoc de carne.

Soarele răsărea şi mă bucuram cu o nespusă bucurie să-i văd lumina caldă. Toate acele năluciri se datorau absintului. Abia acum înţelegeam viaţa, înţelegeam pentru prima oară ce înseamnă să trăieşti. Aveam se devin unul din cavalerii negri ai FRĂŢIEI, în slujba spiritului suprem al Adevărului şi Dreptăţii. Acum existenţa mea avea un scop….

(îmi cer scuze cititorilor că revin cu continuarea atât de târziu, sper să vă delectaţi cu aceeaşi plăcere cu care aţi citit prima parte)