MIKAEL EON

Stomacul nostru, paradoxal, precum se defineşte omul cam pe toate planurile, funcţionează în acelasi timp ca rezervor şi cameră de combustie, carburator dacă nu mă înşel. Care din cazuri este mai grav, când înclinăm balanţa spre combustie sau spre rezervă? Excese oricum facem, e în natura umană. Atunci care e acceleraţia şi care e ambreiajul? Frâna nu prea o folosim. Unde se situează în corpul uman schimbătorul de viteze? Câţi dintre noi avem cutie automată? E la îndemâna noastră? Când o putem folosi?… De aceea înclin să cred că subconştientul, cel care coordonează toate aceste gesturi fireşti dar necontrolate, reprezintă adevăratul geniu.

Da, am văzut Avatar… e un film din acelea pe care trebuie neapărat să-l revăd pentru că e un film complet, în ciuda criticilor negative pe care le-am mai citit pe ici-colo că cică nu ar fi cine ştie ce în ciuda a câţi bani s-au băgat în el, că ideea e veche bla-bla-bla… Aşa au spus şi despre Titanic la vremea lui dar nu cred că e cineva care să nu-l fi văzut cu sau fără voia lui… o vizionare în doi, pe canapea, cu iubita(ul), soţia(ul), amanta(ul), încolîcit(ă) de gât, chiar dacă este peste puteri de îndurat un astfel de supliciu pentru unii dintre voi, nu cred că aţi avut curajul să vă împotriviţi, pentru că nu-i aşa, sunt unele lucruri pe care nu le poţi cumpăra cu Visa.

Dar să revenim, Avatar e un film complet pentru că e făcut după reţetă… şi când bucătarul e unul iscusit precum James Cameron şi are la dispoziţie bucătătria plină de bunătăţuri nu poate decât să îţi înebunească papilele gustative, în funcţie de gusturi bineînţeles, dacă filmul chiar nu e genul tău, mai bine să nu insişti, te apucă greaţa şi rişti o intoxicaţie alimentară cu urmări nefaste… nu tuturor ne place friptura de porc cu dulceaţă, cei mai mulţi o mănâncă cu usturoi sau pur şi simplu cu sare şi piper. Pentru mine e plin de umami filmul ăsta, da, e delicios.

Păi se ia lupta de la Călugăreni, se dipsune în sfere fantastice,  se taie felii bune de “Terminator”, se unge bine cu replici îndrăzneţe şi deştepte, se aşează pe un platou de “Romeo şi Julieta” cu happy-end, nu stilul acela ponosit shakespiro-victorian, stil nou, de basm, unde binele învinge întotdeauna răul, previzibil şi anost, dar nah, asta este, ce să-i faci, suntem doar 20% intelectuali, şi dintre ăia unii doar prefăcuţi, când o fi raportul intelectuali-pleavă supraunitar poate o face şi Hollywoodu’ filme cu sfârşit mai atractiv. Tot acest amalgam se condimentează din belşug cu efecte speciale. Se serveşte cald, în ambienţa unei coloane sonore sublime sau mai bine zis subliminale care ne afectează starea de spirit prin cunoscute şi necunoscute căi ale conştientului şi inconştientului uman.

Ce pot să vă spun în cazul în care nu l-aţi văzut şi nu aş dori să vă stric surpriza, pentru că ceilalţi deja au o părere a lor. Păi… sunt de părere că atunci când ai un scenariu bun şi un regizor pe măsura e cam greu să dai chix, aproape imposibil. E adevărat, sfârşitul e tras de păr, dar tras rău de păr, chiar îmi pare rău că s-a lăsat Cameron dus de valul care a cuprins Hollywoodul, happy-end-ul izbăvitor de angoase şi frustrări , dar când are şi statu’ (american) o contribuţie cred că mai trebe să respecţi ce dictează şi el, că altfel se deprimă soldaţii din Irak dacă nu văd o scenă de bătaie în care Făt-frumos i-o dă rău pe coajă  lu’  Zmeu-zmeilor.  Dar totuşi, Cameron, militant activ împotriva campaniei din Irak, a pus în gura Zmeului  din film cuvintele lui Bush: We will fight terror with terror, sau poate e doar vorba de schimbarea administraţiei de la Washington, la ei au câştigat ăilalţi, nu ca la noi, la vremuri noi, tot noi.

Mi-a plăcut mult ideea, adică o persoană întruchipând un AVATAR, cam cum facem mulţi dintre noi pe internet. Idee pusă în scenă sub forma visului, căci visul e un film în care fiecare din noi interpretează rolul principal, în care urmează un scenariu propriu dar care adesea divaghează către urmări nebănuite, suntem eroii, scenariştii şi regizorii visurilor noastre în acelaşi timp dar nu deţinem niciodată dreptul de autor pentru visele noastre. Poate părea aievea, cât se poate de real ceea ce visăm, alternăm, confundăm realitate-vis, dar niciodată nu cunoaştem înţelesul şi nici întorsătura pe care evenimentele o pot lua în timpul visării. Visăm cu ochii deschişi (daydreamin’) sau trăim fără să simţim niciodată că suntem cu adevărat fiinţe vii cu conştiinţă proprie, cu liber-arbitru (zombie)? Iată de ce mi-a plăcut filmul şi trebuie să recunosc că efectele sunt de top quality, chiar m-au introdus pe deplin în atmosfera Pandorei.

E o împletitură stranie de cultură hindu ( populaţia na’vi, spirit pretutindeni şi în orice) teorii savante despre închipuiri, reprezentări a unor lumi paralele asemănătoare cu a noastră, un vot de blam asupra filozofiei ocidentale care urmăreşte doar profitul, previziuni concrete despre tehnologia viitorului… o combinaţie frumoasă între imaginaţie pură, lumi imaginare, tehnologie şi concretul derizoriu al speciei umane cultivat şi în timpul zilelor noastre.

FOTO: http://screenrant.com/wp-content/uploads/avatar-new-image2.jpg

Nota: deci intr-o alta lume ne asemanam cu felinele.

Videanu, Adriean pe numele său de botez, ca să-şi scoată pârleala cu alegerile unde a bifat la greu cu coşcovei, acum după ce deţine deja Hunedoara prin compania sa Marmosim care la rândul ei se subordonează lu’ Titan Mar s-a hotărât să ia cu japca şi Roşia Montana, ca macăr să aparţină cuiva arcul apusean al Carpaţilor şi poate sculptează în el figurile celor patru grei ai românicii: Băsescu, Videanu, Boc şi Berceanu, lu’ Blaga îi fac statuie în Bucureşti… şi în plus l-a băgat şi pe frac-su în cârdăşie.

Ia-ţi votat, spălaţi-vă cu ei pe cap! Nu zic că dacă ar fi ieşit ăilalţi nu ne-am fi pomenit cu asemenea grozăvii pe cap, dar măcar mai dădeau un ragaz românicii noastre dragi, până se instalau, pănă preluau pârghiile puterii, mai dura, mai aveam şi noi timp de respiro. De aia e bună rotativa guvernamentală, pentru că dacă îi tot votezi pe aceeaşi, rişti totalitarismul.

Abia aştept să se reorganizeze ţara în funcţie de sfere de influenţă: Cnezatul lu’ Videanu, Berceanu country, Land of Boc, vasale lui Emporio Băsescu ( doamna Udrea cred că i-ar putea sugera preşedintelui denumirea) cu capitala la Blaga City.

Am totuşi încrederea că în ciuda greutăţilor şi a năpăstuirilor ce se abat asupra acestui neam, aşa cum s-a demonstrat şi înaintea noastră, în istorie, tradiţiile, obiceiurile, cultura noastră naţională vor supravieţui, se vor conserva şi se vor perpetua generaţiilor ce vor urma, astfel încât spiţa lui Decebal să nu se piardă, are grijă de asta noul ministru, Kelemen Hunor.  Cred că Dumnezeu i-a ascultat rugile lui Marko Bella: Istenem, Istenem să ăăăă ajung io ăăăă ăăăă vice prim-ministru. Ăăăă kerek sipen, Doamne, atâta ăăăă îţi cer ăăăă!  

După cum am spus, de o afirmaţie mi-e cel mai frică, a domnului preşedinte Băsescu: “Nu mai am obiective politice”. Pentru mine e clar, nu se lasă până nu va fi numit Imperator Augustus Traianus pe viaţă ca un alt predecesor de-al său din istorie, cred că într-un viitor cât mai apropiat îl va martiriza pe Geoană şi în cinstea victoriei va ridica în faţa Palatului Parlamentului, Tropeaum Traiani Băsescum pe care va pune să fie însculptate în piatră declaraţiile pe propria răspundere a “diasporenilor” români cu care a câştigat alegerile.

Notă: o să vorbesc eu şi despre diasporeni altădată.     

Ei bine, aceasta nu e deloc o scriere foarte elevată, nu vă speriaţi, o să înţelegeţi despre ce vorbesc doar că mi s-a căşunat mie pe un dicton latin. Totul poate fi pus sub semnul indoielii, chiar si rândurile cvasilogice care urmează. 

Am fost deunăzi în supermarket, a primit nevastă-mea bonurile de masă şi  ne-am dus să le spargem pe toate ştiţi voi unde, nu vă mai spun, acolo unde vă duceţi şi voi şi vă certaţi cu vânzătorii, impropriu spus aşa pentru că majoritatea sunt marchendaseri sau pur şi simplu aranjează marfa la raft şi habar nu au despre nimic, nu-i blamez, la urma urmei la banii pe care îi iau în fiecare lună mie mi-ar fi imposibil să -mi târăsc hoitul până la locul acela de muncă darămite să mai pun şi mâna să fac ceva folositor pentru umanitate.

Şi ce-mi coace mie mintea în mijlocul supermarketului, depresiv, ofuscat, marketofob cum mă cunoaşteţi, aşteptând-o pe nevastă-mea sprijinit de căruciorul de cumpărături, păzindu-l,  retras stingher printr-un ungher ca  nu cumva să stau în calea cuiva. Păi viaţa e ca într-un super sau mai bine zis hypermarket, lume vine, lume se duce, unii nu au bani îndeajuns, sunt frustraţi, ofticaţi, înjură printre dinţi, bombănesc,  zic de Dumnezei, nu ştiu ce vor şi nici nu îşi permit, nu au răbdare nciodată să stea la coadă chiar dacă sunt primii, sunt plictisiţi la culme de spectacolul mizer pe care societatea de consum îl oferă şi le vine greu să înţeleagă ce caută ei acolo, îi vezi după faţa încordată şi atitudinea plină de lehamite, alţii sunt agitaţi, scormonesc, comentează, te buşesc cu coşul, se înghesuie, dau din coate, sparg capete, calcă pe cadavre ca să ajungă la oferte, îşi închipuie că toată lumea are ceva cu ei şi totul le aparţine, paranoici, diabolici, răutăcioşi, hrăpăreţi, ştiu ce vor, adică totul, dar bineînţeles lasă jumătate din produse la casă,  alţii analizează profund preţurile, calitatea mărfurilor, fac comparaţii obiective între produse şi preţ, caută data fabricaţiei,  cumpără cumpătat, puţin din fiecare dar numai după ce s-au convins că merită, întotdeauna se sfătuiesc cu soţia(ul) sau dacă sunt singuri nu ezită să întrebe pe oricine cum e produsul pe care ar dori să-l achiziţioneze,  mai sunt unii care nu găsesc niciodată ceva care să le convină, tot timpul dincolo (un loc nedefinit in timp si spatiu) era ori mai ieftin, ori nu era aşa de aglomerat ori aveau mai multe produse la raft ca aici, deci nostalgici pătimaşi, poate conservatori incoruptibili dar cu siguranţă uşor schizofrenici, trăiesc într-un univers al lor, paralel, în care lumea e perfectă şi aici e numai jeg, de obicei sunt rătăciţi pe un cu tot alt raion decât produsul pe care îl caută, iau produse din raft sub acţiunea impulsului şi când ies pe la case se deprimă din cauza sumei cheltuite. Într-un cuvânt: haos, singurul mod de ordine universală.

Bine, aici e de văzut o observaţie interesantă, şi anume dacă ne gândim la arhetipuri umane. Ele se pot contura în patru mari categorii de atitudini, caractere sociale pe care dealtfel le ştiţi ţi voi: coleric, flegmatic, sangvin şi sentimental. Ca să înţelegeţi mai bine, aşa cum îmi explic eu mie însumi: Flegmaticul aruncă o vorbă la întâmplare, de multe ori nu dintre cele mai ortodoxe, colericul o amplifică, îi dă o valoare nebănuită, prin gesturi, prin erupţie, fervoare, sentimentalul se cutremură de măreţia faptelor ce se petrec sub ochii lui, iar sangvinul încearcă să explice, sieşi în primul rând, tot ce se întâmplă prin prisma cunoştinţelor sale. O descriere superficială şi mai ales prea categorică.  Dar despre toate acestea o să mai vorbim în episodul viitor…

FOTO: http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/1/1/1688/4618022/1/hipermarket-petrica-tanase.jpg

E ora 08.00 ale dimineţii de 17 decembrie 2009, precizez acest lucru ca pentru cei care citesc articolul după numirea primului ministru să aibă noimă despre cele scrise de mine aici şi acum.

Cel mai tare mă înspăimântă afirmaţia domnului preşedinte validat că el nu mai are obiective politice pentru că nu mai candidează fiind la doilea mandat şi ultimul. Ei bine, de ce mă înspăimântă, pentru că aşa cum s-a dovedit de foarte multe ori până acum domnul preşedinte una spune - alta face şi de obicei face afirmaţii care să disimuleze viitoarele sale acţiuni politice. Dacă Ceauşescu a fost şeful statului pentru 25 de ani, Băsescu a fost reales pentru încă 5 ani, deci în total 10, ce vă face să credeţi că nu va face în aşa fel încât să rămână după acest mandat pentru încă 10 sau 15 ani sau cât va dori el?

Înclin să cred că noul prim ministru desemnat va fi Adriean Videanu. De ce? Pentru că el a scos din buzunarele proprii o sumă extrem de mare pentru lupta electorală mizând la greu pe reuşitele actualului preşedinte şi acum îşi vrea banii înapoi. Adriean a fost singurul care nu a depus armele după ce tabăra adversă şi-a proclamat victoria, mânat, motivat bineînţeles şi de suma pe care o pierdea în caz contrar. El , eroul rozaliu al portocaliilor, a stat pe baricade, a luptat cu toate mijloacele, cot la cot cu domnul preşedinte, călcând peste cadavre, facând presiuni asupra oamenilor din teritoriu ca indiferent de situaţie scorul alegerilor să le fie favorabil portocaliilor, l-a persiflat pe Viorică, adică pe înfricoşătorul “mogulu’ Hrebe”.

Un alt motiv pentru care susţin că noul prim ministru va fi Adriean, este faptul că prin numirea lui Boc din nou în fruntea guvernului, preşedintele validat riscă o mare lezare de imagine din partea propriului electorat, pentru că adepţii lui (să mă scuze cei 5 milioane de români care se simt lezaţi de afirmaţia mea dar altfel nu pot să îi numesc pe acei alegători care reinvestesc un om cu prerogativele unui preşedinte după ce timp de un mandat de 5 ani de zile nu a făcut decât circ politic)  imprevizibili şi ei ca şeful statului, inconsecvenţi şi incoerenţi în gândire,  se aşteaptă la o schimbare.

Apoi mai e un alt argument, de ordin psihologic, pe care nu pot decât să o speculez subiectiv, fireşte. Căci toţi aceşti rozalii, fie de dreapa, fie de stânga ori independenţi, dar plini de bani, au şi ei fiţele lor. Atunci când ai o grămadă de bani şi ai lumea la picioare, nu poţi să îţi mai doreşti decât  să te iubească poporul şi să rămână personalitatea ta marcantă consemnată în istorie şi dacă nu eşti în stare să scrii o carte precum domnii foşti preşedinţi ai statului român, a se vedea Ion Iliescu şi Emil Constantinescu,  atunci nu îţi rămâne decât o posibilitate: să obţii o demnitate publică recunoscută în timpurile tale ca trecerea ta să marcheze o perioadă istorică, chiar dacă scurtă şi neînsemnată pentru contemporani, îndeajuns de semnificativă pentru istorici pentru a-ţi oferi nemurirea în memoria neamului român.

Închei cu lozinca: “După 20 de ani vrem din nou un tiran”.

-Mă, tu ai violat fata aia? Sau tu? Că vă bat pe amândoi până recunoaşteţi care a făcut-o!

-Nu, să moară mama… Jur că eu nu m-am atins de un fir de păr din capul ei.

-Nici eu, nici eu… n-am fost noi şefu’.

-Mă, nu mă minţiţi, mă!  Că vă omor cu mâinile mele, mă… recunoaşteţi, ştiu că aţi fost voi, mă, pramatiilor…! Mă, lichele ce sunteţi!

-Staţi, nu daţi în noi, vă rugăm, nu suntem noi vinovaţii, mă jur pe mama…

-Să-mi crape ochii din cap dacă am fost noi.

Dom’ comisar, staţi! Nu îi băteţi că le încălcaţi drepturile omului şi se duce naibii vreunu’ la Strasburg şi ne mai face şi necazuri. Eu zic să le măsurăm penisurile în erecţie. Dacă al unuia are sub 14 centimetri, eu zic că n-a violat-o ăla pe fata aia şi-i dăm drumu’ basma curată, pentru că practic n-avea cu ce şi societatea să se spele pă cap cu el, dacă prepuţu’ ăluilalt sare peste paişpe ţenti, îl reţinem, îi punem în cârcă turul doi de analize de laborator, aducem martori, arătăm lumii dovezile şi-l băgăm direct la zdup.

-Mă, agent Miruţă, da’ tu nu eşti prost deloc, mă. Ştii că ai dreptate? Aaaalo! Domnu’ şi tu ăla, bă! Mai lăsaţi dracu’ bocetele că nu crapă nici mă-ta încă şi nici ochii ăia strâmbi ai tăi… ia hai! Dezbrăcarea! Puţa la control!… Cine-o şti cât stăm aici până vi se scoală…?!

Printre scrumiere improvizate din pahare de plastic pline cu mucuri de ţigară colcăind într-o zeamă neagră, scârboasă, vaze cu flori uscate mirosind a apă împuţită, ştrampi întorşi pe dos, pantaloni aruncaţi aiurea, şosete desperecheate, maieuri pătate la subraţ, poate şi chiloţi, mi-era imposibil să mai descifrez ceva,  cred că îi era imposibil oricui să mai găsească ceva prin hărmălaia aia. Am intrat din hol în bucătărie stingher, ea a intrat direct la baie pe uşa din stânga intrării, de cum am ajuns. În bucătărie acelaşi peisaj dezolant, murdar şi împrăştiat, cufundat în semiîntuneric de o lumină obscură pe care o emana un bec chior de deasupra capului meu. Rămas singur în pragul bucătăriei mă gândeam să mă fac cât mai comod posibil, dar unde oare mă puteam aşeza în acest spaţiu haotic. Am împins cu nonşalanţă câteva boarfe jos de pe un scaun din partea cealaltă a mesei de unde mă situam eu anterior. Eram cu spatele la geam şi becul acela hipnotic care atărna deasupra mea se clătina acum uşor din cauza curentului ce se producea în bucătăria strâmtă din cauză că eu deschisesem geamul ca să pot să îmi aprind o ţigară. Stăteam picior peste picior şi contemplam încăperea bucătăriei cu nelinişte căci nu înţelegeam cum de o femeie în toată firea putea să fie atât de neîngrijită şi dezordonată, caz clasic de hepatită, salmonela  sau alte afecţiuni ale tractului digestiv.

Încetasem să mă mai gândesc la locaţia în care mă aflam şi aşezat pe scaun, mă relaxam savurându-mi ţigara. Aveam stomacul plin, ne întorseserăm din oraş unde luasem masa într-un restaurant rezonabil. Eram puţin aburit de efectul pe care îl produce trecerea de la frigul de afară la căldura dinăuntru mai ales că împreună consumasem o sticlă de vin roşu. Era lună plină, observasem înainte de a intra pe casa scării în blocul acela de la periferia oraşului. Mă întrebam ce nevoia face atâta în baie, era acolo de minute bune deja. Într-un final apoteotic, ieşi la fel de ciufulită ca atunci când intrase.

Mă întrabase liniştită în timp ce îşi aprinse o ţigară:

-Bei ceva?

-Nu, i-am răspuns. Vroiam să termin cât mai repede cu putinţă.

Straniu, dar odată ajuns aici vroiam să plec cât mai repede. Să fug de acest loc de păcat.

-Nu faci un duş? m-a întrebat ea. Ce ai? Parcă eşti grăbit? Trebuie să ajungi undeva? reveni la fel de insistentă ca mai înainte. Era trecut bine de miezul nopţii, unde mama naibii să mă duc, cine să mă aştepte. Mă perturbase puţin constatarea ei, mi-era jenă să-mi afişez dezgustul şi totuşi dorinţa mea de a părăsi acest loc era atât de evidentă. Vroiam să o fac şi să termin odată cu treaba asta. Parcă mă ruşinam de sine, acum văzându-mă aici. Mi-era scârbă de toată această scenă, aş fi vrut să mă ridic şi să plec, dar virilitatea mea era în cauză, ar fi fost mult prea lezată dacă aş fi plecat aşa fără să o rezolv. Contează la palmares, îmi spuneam copilăros, protesc. Bărbăţia mi-ar fi fost pusă la îndoială. I-o pun şi gata, cum făceau şi restul. Se ştia de reputaţia ei, această fiinţă ţinându-le de cald în nopţile friguroase aventurierilor înaripaţi, saltea cu suflet plină de gâlme incomode.

 Îmi turnase o vodcă lemon, deşi insistasem să nu o facă. Avea şi nişte gheaţă prin congelator, băutura arăta cât se putea de apetisantă şi avusese grijă să clătească paharul înainte de a turna în el licoarea transparentă care din cauza gheţii îşi preschimbă uşor nuanţa. Sorbisem vreo două-trei înghiţituri şi-mi aprinsesem încă o ţigară. Mixul de vodcă şi fumul de ţigară mi se prelingea uşor pe gât ca o usturime iritant-dezgustătoare dar cu efect plăcut. Ea începuse să dezbată teme varii aproape de ignoranţa filosofică. O priveam introspectiv în timp ce vorbea. Culoarea ochilor era fadă, stinsă, o pată de culoare pe un fond gri.

Îmi aprinsesem din nou o ţigară stând în capul patului cu o atitudine reflexivă. Eram la fel de dezgustat de actul care se consumase. Încercam să regăsesc plăcerea, măcar reflexul chimic. Nimic, parcă mecanica fiziologică nu mai reacţiona odată scoasă din parametrii normali de funcţionare. Sentiment-pasiune-afect, arcul reflex neavând stimulii necesari, în consecinţă, nu se activase. 

 Un cearşaf ud îi acoperea pe jumătate goliciunea. Mă privea sec, inexpresiv, rece. Pe deget observasem că mai purta încă verigheta, dovadă-stigmat a căsniciei nereuşite. Încercam să sondez vreo reacţie în ea. Stătea sprijinită în cotul drept cu capul aplecat. Îmi ceruse o ţigară. Scosesem o ţigară din pachet cu calm, ordonat, calculat. O aprinsesem şi i-o înmănasem cu o lentoare nedefinită. O apucase în acelaşi fel. Trase un fum, inspirase adânc şi expirase doar o mică parte din fumul inhalat. Duse ţigara din nou spre gură, o aşezase în colţul gurii cu aceleaşi gesturi exagerate. Îmi crea o imagine uşor perversă şi diabolică. Îşi scutură capul, o şuviţă de păr îi necăjea faţa.  În cameră plutea un fum gros şi o duhoare irespirabilă.  Parfumul ei dulce îmi provoca greaţă. Resimţeam stări contradictorii: acru, amar, dulce înţepător. Îmi repugna gândul comtemplând-o. Ştiam, presimţeam că ce va fi mai greu avea să vină abia când mă voi trezi din somnul acesta negru după ce voi fi ajuns acasă. Acum mă simţeam ca un WC, ca un WC public profanat de vandali în care încercam să mă deşert fără să ating nimic cu vreo parte a fiinţei mele. Mă vedeam sacru ca un templu în care nu au invadat agresorii, dar care arde din temelii, mistuindu-se lăuntric.   

     FOTO: http://www.screenwritingforhollywood.com/wp-content/uploads/2008/07/sexy_smoker.jpg

http://www.pollsb.com/photos/o/6813-smoking_sitting_bed.jpg

http://static.wix.com/media/0f9b4664438e15766cd59b163215a8e1fe5c5919.wix_mp

Robert Turcescu, sincer va spun ca imi placea cand avea emisiunea aceea pe la ora 14 la Europa Fm, ar fi trebuit sa se opreasca acolo, sa asculte nevoile romanilor, o facea chiar bine, adica sa taca si sa asculte. De cand se da la tv pe Realitatea, a prins glas, a fost si este 100% sau asa ceva, nu mai tin exact minte numele emisiunii in care dadea bile invitatilor sai, negre sau albe in functie de cum credea el ca a raspuns invitatul la o intrebare de final care venea ca bomboana de pe coliva sau cireasa de pe tort, in functie de influenta, de optiuni personale sau de starea de spirit a momentului, poate chiar si de rating.

Ei bine, ce vreau sa spun despre dansul, cu tot respectul il blamez de popularitate, atunci cand a luat apararea blogosferei roamensti. Nu cred ca blogosfera se afla in pericol si mai ales vreau sa subliniez ca si-a ales un personaj a naibii de exemplificator al blogosferei in persoana lui Zoso. Ma simt foarte mandru, aproape ca ma ia cufureala de emotii, cand ma gandesc ca Zoso ma poate reprezenta ca un blogger ce ma simt, ma proclam si actionez ca atare.

Dintotdeauna am zis ca Robert Turcescu seamana cu Harry Potter, dar asta seara la Realitatea chiar mi-a demonstrat ca a facut si el studii la Hogwarts, s-a batut in tineritile lui cu balauri si pana si in ziua de azi se lupta cu inamicul numarul 1 al  lumii, Voldemort, pentru ca se pare ca traieste intr-o lume a fantasticului care nu are nimic de-a face cu lumea reala, concreta. De ce? Cui nu-i este evident furtul marsav din 6/7 decembrie inseamna ca e paralel cu realitatea.     

Ii doresc domnului Turcescu ca bagheta magica (condeiul) sa-i ramana la fel de virila si sa se invartoseasca la fel de tare si in continuare in dezbaterea problemelor arzatoare ale tarii.

FOTO: http://comanescu.hotnews.ro/wp-content/uploads/2008/04/robert-turcescu.jpg

Sunt super nervos, nu am chef de nimic, nici macar de scris, de citit nu mai vorbesc. Innebunesc de nervi, stomacul imi tremura de iritare. Va scriu astea, poate reusesc sa ma calmez. 

Motto: “Una e sa mananci rahat, alta e sa-i lauzi gustul.” asa cum am citit si eu de pe un blog zilele trecute.

-Ce ne facem, Şefu’ ? Ăştia şi-au proclamat şi ei victoria, nu s-au lăsat intimidaţi de discursul nostru triumfal. Şi sondajele indică…  şi aici Ghiţă, mâna dreaptă, fusese întrerupt fără drept la replică.

-Bă, Ghiţă, taci în mă-ta că eşti bou, păi nu vezi, mă, că ne-au furat ?

-Da’ aşa e, cum zice Ghiţă, am văzut cu toţii, ce ne facem acum ?

-Păsărică dragă, ţi-am mai spus că o să am eu grijă de tot, de ce nu vrei să mă asculţi ? Crezi că degeaba am făcut eu, personal, numirile la prefecturi şi la ministerul de interne.

-Rică, ia lista şi vino aici! îi ordonă rece, brusc, “profesorul” lui Rică -şeful de campanie.

-Care listă, şefu’ ?

-Cum care listă, mă, dobitocule? degeaba te-am ales şef de campanie? Lista cu numerele de telefon ale oamenilor din teritoriu… rosti profesoru’ printre dinţi, ochii licărindu-i de furie. Era tenace, simţea că ar fi putut să doboare un munte dacă i s-ar fi pus pe potrivă în acele momente.

-Am înţeles, şefu’! E la mine în birou, mă întorc fulger cu ea, spuse Rică înflăcărat de poziţia fermă pe care profesoru’ şi-o asumase cu atăta potenţă, denota tărie de caracter; ştia că ceva mare, semnificativ avea să se întâmple în minutele care vor urma, simţea deja cum adrenalina i se varsă în sânge, avea un gust de fier între fălci, dinţii îi clănţăneau, buzele i se învineţiseră.

-Uitaţi şefu’ aici, ordonaţi cui să telefonez prima oară? spuse  Rică tare, apăsat.

-Păi începem aritmetic, de la stânga la dreapta, deci Timiş să fie! Pe cine avem acolo?

-Pe domnul Chişoda, şefu’, de la BEJ…

-Dă-mi-l la telefon!…

…după un scurt moment:

-Bogdane, vreau cinci sute din tot judeţul, ai înţeles? Nu mă interesează cum faci… altfel dracu’ te ia, dacă eu mă duc la vale vă iau pe toţi cu mine!

 -Şefu’, o fi judeţu’ mare, da’ cinci sute sunt cam mulţi şi pentru mine. Mă tem că dacă… şi fu întrerupt pe dată.

-Mă, boule, că altfel nu pot să mă exprim, şi se auzi un hăhăit prelung, teribil, monstruos, apoi vocea din telefon continuă mai aprins în urechea domnului Chişoda:  

-Tu nu înţelegi că dacă eu nu voi mai fi, nici tu nu o să mai exişti…

Bogdan Chişoda, cu inima în dinţi, încerca să continue fraza începută:

-Şefu’, da’ ştii că am copii, am familie, nu pot să merg la mititica…

-Bă, tu nu înţelegi că dacă eu nu ies mâine dimineaţă, vă trag pe toţi după mine, v-an ras! Şi atunci să văd ce o să se întâmple cu nevastă-ta şi cu copii când n-o să mai ai ce le da de mâncare! Pentru că fii sigur că dacă ies ăilalţi, eşti un om terminat. Adio maşină la scară, adio leafă grasă… Hai că deja începi să mă plictiseşti, spuse a lehamite, trecănd la altă stare de spirit, apatică. Sper că ai înţeles ce ai de făcut, să nu cumva să mă dezamăgeşti, deja am vorbit cu restul secţiilor noastre din teritoriu, treaba e ca şi rezolvată, dacă aud că la Timiş au fost probleme cred că o să trebuiască să îţi cauţi serios de lucru. Am vorbit deja cu Costel de-acolo, de la voi, se ocupă el de curăţenie, tu fă-ţi treaba liniştit.

-Da, şefu’, am înţeles, aşa o să fac.

După câteva momente de la închiderea telefonului, Bogdan Chişoda îşi chemă secretara în birou, şi îi ordonă: Lenuţa, fă-mi te rog legătura cu  Carpinişu’ şi apoi dă de restu’ primarilor noştri. Avem treabă, şefu’ de sus, “profesorul”, spuse şi arătă cu degetul arătător spre tavan, apoi continuă…  a zis că are nevoie de un mic avans. Asta e, restu’ nopţii ni-l petrecem aici aşa că dă-i telefon lu’ nevastă-mea şi zi să nu mă aştepte, am treabă la partid, şi apoi dă-i telefon şi lu’ bărbatu-tu să nu se îngrijoreze. Hai la treabă c-avem multe de făcut! rosti acestea şi îşi suflecă mânecile până la coate cu determinare; avea degete butucănoase care erau năpădite de păr din belşug. Îşi scoase dintr-un sertar al biroului său o gustare, se pare că îi era foame.

-Dom’ director, dom’ primar din Cărpinişu’… răspundeţi!

-Alo, băi Mihăiţă, de câte poţi să mă rezolvi, mă? zise cu gura plină, interlocutorul chinuindu-se să înţeleagă. Ah, numa’ de 30, cam puţine, ne trebe în total 1000 pe tot judeţu’, ridică dom’ director numărul de două ori a buletinelor de vot favorabile trebuitoare partidului, miza să determine oamenii în întâmpinarea  sa cu un aport cât mai substanţial.

Conversaţia continuă:

-Bine, mă, pot Dudeştii Noi mai mult, şi tu nu poţi, care ai de două ori mai mulţi electori ca ei ? Bine, hai că revin, dar de la tine să ştii că mă aştept la cel puţin o sută, Mihaiţă! Nevastă-ta cum mai e? schimbă domnul director uşor tonul. A născut? Încă nu. Bine, mă. Hai! să fie sănătos, ne auzim mai târziu…

Comisia de votare din comuna Cărpiniş, judetul Timiş, doi colegi discutând despre vremurile de altădată. Ea, directoare la şcoala din comună şi profesoară de limba română. El, factor poştal în aceeaşi localitate.

-Da, doamnă şi cu o mie de lei mergeam toată familia la mare, 10 zile şi trăiam şi mâncam bine, nu ca acum…

-Da, şi eu îmi aduc aminte, încă eram studentă şi îmi dădea săraca mamă 200 de lei, şi mergeam la Costineşti, stăteam câte o lună, mâncam la cantină şi dormeam la cămin, eram bursieră, ce mai vremuri… O sonerie de telefon polifonic perturbă atmosfera melancolică ce se aşternuse în timp ce îşi depănau unul altuia amintirile de altă dată.

Preşedintele secţiei de vot răspunse cu un uşor oftat, intuind cam cine ar putea fi la capătul celălalt.

-Alo, da. …Câţi? se auziră vorbele domnului preşedinte al secţiei de vot numărul 1 al comunei timişene. Bine, bine, am înţeles, o să vedem ce putem rezolva. Biiine, pronunţă conclusiv, prelungit, în semn că a înţeles şi ar dori să încheie discuţia.

La sediul central, contracandidatul opoziţiei se desparte de jurnalişti pe laurii victoriei, le urează tuturor noapte bună în speranţa că se vor trezi cu toţii într-o Românie mai bună.   

Acesta este rodul imaginaţiei mele, orice asemănare cu personaje sau evenimente reale, este o pură coincidenţă, deşi evenimentele se pot verifica în alte situaţii şi cu alţi eroi.