MIKAEL EON MUNTYANU

- E aia în geam, tu mami!

-Care, iubi?

-Cum care? Aia de s-a apucat să facă trotoarul!

-Păi, da! Dar asta a mai făcut trotoarul şi înainte, nu e ceva nou pentru ea…!

-Pihaaa, ce plouă! S-a pus de o ploaie cu găleata, nu glumă! Mamamia, şi ce fulgeră! E rupere de nori!

-Hai să mă ajuţi! Să curăţ cartofii ăştia, nu te mai holba pe geam la aia, că oricum nu-ţi arată nimic pe moka aşa.

-Cică au dat-o afară de la confecţii. Femeia muncea, mergea în fiecare zi la muncă, pleca odată cu mine, venea acasă odată cu mine seara. Da’ ştii cum sunt femeile, curvă în sus, curvă în jos, din curvă n-o scoteau prin secţie, şi totuşi ea nu zicea nimic, îşi vedea de treaba ei, nu deranja pe nimeni. Şi pe cine să dea afară prima când a fost vorba de disponibilizări, pe curva de pe Neptun 8, de la patru.

-Da, bărbată-său ăla, cum se împacă oare cu ideea că asta merge la produs? În cursul zilei şi-o trage cu toţi nespălaţii şi seara se-ntoarce acasă la el.

-Nu ştiu, ce să zic, măi mami…!? La urma urmei, femeia aduce bani acasă, e o meserie ca oricare alta. Femeia se spală, se pregăteşte dimineaţa, că doară o văd când îmi fac cafeaua, se îmbracă curat, îşi scoate câinele la pişare şi pleacă.

-Ei da, lasă-mă şi tu în pace! Ţie ţi-ar conveni să mă duc la produs şi după aia să mă-ntorc la tine acasă?

-Ţigări mai sunt?

-Păi, n-ai zis că ne lăsăm? E mai bine de 10 lei pachetul acum că au mărit TVA-ul!

-Ia! Că şi-a aprins o ţigară aia! Ce bine ar fi fost dacă era blocul nostru mai aproape, să-i cer o ţigară. Aşa mă ard plămânii după o ţigară, de azi dimineaţă n-am pus ţigară în gură, i-am cerut una lu’ şefu’ de obiectiv, a zis că-mi dă, da’ e şi prima şi ultima pe care mi-o dă.

-Las-o naibii de ţigară, hai să mă ajuţi cu cartofii!

-Ehe, de-o bere nici nu mai spun… ce ar fi mers acuma! Ca unsă! Vezi aia îşi permite, noi nu! Mamamia, ce a trăznit iară! Mi-a fulgerat direct între ochi… ptiu, drace! Cred că a fulgerat vreun pom, aşa tare s-a auzit!….  Aoleu! S-a aruncat aia pe geam!

-Eşti nebun!…. Vorbeşti serios!?

-Da, măi mami, dacă-ţi spun! Acu’ o secundă era la geam, am văzut-o că s-a urcat pe pervaz, şi dup-aia buf pe pământ exact când a fulgerat.

-Păi,cheamă salvarea ce mai aştepţi?!

-E întinsă pe jos acolo, nu se ridică. Nu mai mişcă! O fi murit săraca..!?

Iubirea înseamnă abandonarea sinelui în mâinile celuilalt, a iubi înseamnă a te arunca cu o încredere oarbă în braţele fiinţei iubite.

 Şi cum anume concret se realizează această abandonare de sine în viaţa reală.  Ei bine, atunci când ai un examen sau când încerci orice alt tip de obstacol ori necaz, în momentul când te întâlneşti cu persoana iubită, când o vezi,  aparent lipsită de necazuri, îţi vezi “aproapele” mergând, vorbindu-ţi, zâmbind, toate necazurile tale par să dispară undeva departe de unde nu te pot ameninţa. Aceasta înseamnă să iubeşti, să simţi că orice pericol îl poţi depăşi atunci când persoana iubită îţi este alături. Nu e mare filosofie, pare simplu în aparenţă, dar se pare că de fiecare dată uităm exact lucrul cel mai important despre partenerul de viaţă atunci când se iscă o ceartă, când o neînţelegere tulbură liniştea cuplului, şi anume uităm că el/ea a ales să fie ALĂTURI de noi indiferent de ceea ce s-ar întâmpla şi acest lucru este cel mai important pentru trăinicia cuplului.

 EA caută mereu soluţii din partea lui, chiar dacă nu sunt viabile şi nu au nici un fundament realizabil, concret, practic, vrea să fie liniştită, consolată, asigurată că totul va fi bine şi pe viitor ca şi ACUM, chiar dacă nci aici şi acum lucrurile nu stau pe roze. EL caută consolare, apreciere, încurajare, chiar dacă consolarea pe care o caută o va găsi în solitudine, alături de o bere rece în faţa televizorului, acest proces de relaxare are rol de catharsis, de defulare a tuturor frustrărilor interioare. Lui nu trebuie să -i spui de fiecare dată bravo şi să-l mângâi pe creştet ca pe un câine ca să-i arăţi recunoştinţa şi aprecierea pentru eforturile sale, dar un masaj, o cină la lumina lumânărilor din când în când va face bine amândorura. O femeie puternică va şti că nu are nici un sens ca bărbatul de lângă ea să sară la bătaie când ea e jignită, rănile suferite în urma încăierării pot fi fatale, şi de o parte şi de alta, dar mai cu seamă îşi va tempera partenerul şi va folosi mânia lui, orgoliul rănit,  în scopuri constructive. Ajunge să strecori un “Nu eşti în stare să baţi un cui în casă” dacă vrei ca el să se apuce de zugrăvit.

Când sunteţi în impas, o partidă de sex face minuni. Spun sex şi nu dragoste pentru că nu întotdeauna suntem pregătiţi să facem dragoste, e un ritual mult prea complicat pentru a fi pus în practică de câteva ori pe săptămână. Chiar dacă de multe ori poate părea o rutină, proverbul spune că foamea vine mâncând. Trupurile goale odată ce se întâlnesc ştiu ce au de făcut, trebuie doar să vă lăsaţi duşi de val. Umorul spre uimirea multora omoară sexul. Sexul e o chestie cât se poate de serioasă, pentru că necesită implicarea partenerilor în actul propriu-zis cu trup şi suflet. 

Dragostea adevărată se clădeşte în timp, pasiunea, fiorul dragostei de început, e altceva. Cu cât eşti mai în vârstă cu atât ţi-e mai greu să-ţi dai drumul liber în braţele unui necunoscut, pentru că asta este partenerul de viaţă la început, un necunoscut ca oricare altul. Dacă până în 27 de ani, în majoritatea cazurilor, nu-ţi găseşti jumătatea, ai mari şanse să nu o găseşti niciodată.  După această vârstă exigenţele sunt prea mari, conştiinţa e cristalizată pe deplin, îţi vine foarte greu să-ţi abandonezi sinele în mâinile altuia.

 Şi ca să închei, dragostea trece prin stomac, dar ca şi foamea, e oarbă.

Izbucnisem pe uşa biroului cu cuţitul îndreptat spre asociaţii avocatului după ce înecasem totul în sânge.Fugeam pe străzile Vienei în timp ce prin toate cotoloanele tunetul norilor plumburii ce acopereau cerul bubuiau asurzitor. Totul era cufundat într-o beznă oarbă, orbecăiam ca o cârtiţă disperată printre casele şi cocioabele din mahalaua capitalei austriece.

Puteam fi sigur că poliţia mă urmăreşte. Dacă m-ar prinde, în zori urma să fiu spânzurat pentru faptele mele. Mă întrebam cum de am putut fi autorul uni crime atât de brutale şi de sângeroase, eu care leşinam la vederea sângelui propriu. Cei doi domni îmbrăcaţi în negru cu pălării înalte pe care îi văzusem şi înainte urmărindu-mă sau cel puţin am avut impresia că mă urmăreau, parcă erau acum pe urmele mele şi iuţeau pasul odată cu ritmul ploii care curgea neîncetat şi ropotul picăturilor mari şi grase ce cădeau pe acoperişuri şi pervaze era din ce în ce mai aproape, devenea tot mai ameninţător, cerul se revărsa furibund.

Doi inşi solizi, duri, încrâncenaţi mă înşfăcaseră de braţe, tîrîndu-mă până într-un colţ unde mă loviseră cu cruzime şi cu sânge rece cu un obiect contondent drept în moalele capului. Îmi pierdusem pe loc conştiinţa, un văl negru se aşternu peste privirea mea, îngheţat de frică, ud leoarcă până la piele, cu inima strânsă, nu reuşisem să schiţez nici cea mai mică împotrivire, nici un strigăt, nimic.

Mă trezisem a doua zi într-un pod al unei case. Uitându-mă pe geam puteam să descopăr că mă aflu la o fermă părăsită, o şură mare de lemn ce se înălţa la câţiva metri stătea să cadă,  zidurile erau năpădite de liane, plantele crescuseră anapoda, totul era invadat de bălării, unele erau verzi, altele uscate.  Uşa de la camera în care mă aflam era ferecată, iar pe hol se auzeau sunete, vorbe groase, piţigăiate, sunet ascuţit de veselă la spălat, foşnet de aşternuturi, paşi grei şi domoli, uşori şi iuţi. Pe masa din camera mea, o chiflă cu seminţe de secară răspândea un miros îmbietor, o cafea aburindă şi lângă ea un ulcior mic  cu lapte. Mâncasem chifla, băusem cafeaua cu lapte, în garderobă un costum negru, cămaşă albă, joben şi papion, le îmbrăcasem cu nerăbdare. Încercasem clanţa uşii de mai multe ori, o bruscasem doar- doar s-o deschide, în zadar. Mă învârteam în cameră cuprins de nelinişte, ce aveau de gând oamenii aceştia cu mine? La urma urmei, cine erau şi ce doreau de la mine? Aşteptarea nu-mi dădea linişte, nu ştiam nici ce aştept, mă învârteam prin cameră ca un leu în cuşcă. La un moment dat primisem un bileţel pe sub uşa camerei în care eram prizionier. În el era scris ceva foarte ciudat, ceva fără de nici o noimă pentru mine. “  Ochiul lui Horus te veghează, suntem atoatecunoscători, poţi să alegi să mori astă seară şi în zorii zilei să renaşti un om liber sau să te predăm autorităţilor. În scrinul de lângă fereastră găseşti un pumnal şi o coală de hârtie. Fie alegi să mori de mâna proprie decât să te predai autorităţilor şi să-ţi exprimi motivul alegerii făcute în scris, fie alegi să mori după legile noastre şă să reînvii ca un FRATE în zorii zilei, poţi face asta semnânând cu sângele de la o crescătură pe care şi-o vei face la degetul mare după ce îţi vei scrie testamentul spiritual şi îţi vei declara cel mai solemn jurâmânt faţă de FRĂŢIE şi de conducătorii lojei”.

“Practic, îmi spusesem, nu am de ales”. În mintea mea nu era nici o alegere de făcut, puteam să fac ce îmi spuneau aceşti domni sau nimic altceva şi să aştept să mă predea autorităţilor, pentru că de sinucis nu aş fi fost în stare nciodată. Intuiţia şi experienţa îmi spuneau că mai degrabă mă încred în aceşti oameni decât în justiţia societăţii. Aşadar îmi scrisesem testamentul spiritual, gândindu-mă la colegii mei, la văduva cu copilul, la toate evenimentele care abia îmi tulburaseră existenţa, apoi mă încredinţasem solemn să respect întocmai legile şi principiile care stau la baza FRĂŢIEI. Îmi crestasem degetul cu pumnalul găsit în sertarul scrinului negru şi apăsasem ferm pe foaia de sub ochi pe care o iscălisem şi pe care trecusem data de astăzi.

La un moment dat, în jurul orelor 18  se auziseră trei ciocănituri în uşa camerei mele cu cadenţă mare între ele. O voce guturală, de momrmânt mă întrebase dacă sunt pregătit. Răspunsesem cu o uşoară ezitare că da. Primisem pe sub uşă instrucţiuni clare. Trebuia să mă întorc cu faţa către răsărit şi să aştept până când cineva va intra şi mă va lega la ochi, nu trebuia să mă împotrivesc orice mi s-ar întâmpla şi când voi fi întrebat să răspund cu “Da, domnul meu”.

Mă întorsesem către răsărit, cineva intră în cameră, o prezenţă masculină, puteam ghici prin faşa neagră ce-mi acoperea ochii o siluetă masivă, dîrză. Mă conduse într-o altă cameră în care îndoiala în alegerea făcută îmi era pusă la mare încercare, căci odată desfăcut la ochi, tot cu faţa către răsărit, puteam să văd cranii, tibii şi alte oase umane puse într-un maldăr deasupra căruia scria: “Dacă eşti meschin, nu ai ce căuta aici”.

După câteva clipe, aceeaşi siluetă intră din nou în încăperea în care mă aflam eu, mă legă din nou la ochi, mă dezbrăcă de sacou şi de cămaşă şi făcu un nod între mânecile cămăşii astfel încât să-mi rămână doar partea stângă a pieptului dezgolită. Apoi îmi suflecă pantalonul de pe cracul drept al piciorului. Îmi legă o sfoară de gât, destul de strâns căci aveam o senzaţie înecăcioasă de sufocare. Mă trăgea după el ca pe un animal, înaintam cu paşi ezitanţi şi mărunţi. Mâini străine începuseră să mă împingă, căzusem de câteva ori, încercând să mă îndrept aceleaşi mâini mă împingeau dinadins, laţul se strângea în jurul gâtului într-o senzaţie agonizantă. Pe coate, târâş, înaintam în patru labe căci călăul care mă purta după el trăgea de sfoara din jurul gâtului meu neîncetat, fără pic de milă. Câteva şuturi în plex mă făcuseră să abandonez pentru câteva clipe cursa asta nebună. Oamenii urlau ca şi cuprinşi de isterie şi aruncau cu pumni de pământ în mine biciundu-mi pielea, mădularele îmi tremurau, buzele îmi zvâcneau de sete. Chiar când mă aşteptam mai puţin acest supliciu încetase. Mă ridicasem în picioare încrezător, crezând că tot ce a fost mai rău a trecut. Dar apă rece ca gheaţa mă trezi la ralitate. Găleţi pline de apă se revărsau peste mine cu repeziciune, la un moment dat mă împiedicasem de un bazin cu apă în care cineva mă scufundase de trei ori, eram ca şi sfârşit, dar mâna din păr care mă tot cufunda în apă se retrase. Mă gândeam cu înfrigurare ce poate să urmeze, când picături de ceară încinsă se prelingeau pe pielea mea. Venite de sus, ca lacrimi de foc pe care însuşi Mântuitorul le-a vărsat, răstignit pe cruce fiind. O briză uşoară ca un curent uşor de vară îmi alina toate rănile acum. Călăuzitorul meu, mă trânti la picioarele judecătărilor care aveau ca în urma judecăţii prin pedeapsa supremă să mă izbăvească de păcatele pământeşti.

Ameţit, pe jumătate mort decât viu aproape că mai auzeam ce-mi spuneau. La câte o smucitură de-a călăuzitorului meu răspundeam cu “Da. domnul meu”. “Pentru a trece în lumea celor drepţi trebuie ca mai întâi să devii bărbat, să cunoşti pământul aşa cum Adam a răspândit semninţia omenirii, aşa cum David a luptat pentru iubirea de pâmântul şi de poporul său, aşa cum Onan a dăruit pământului sămânţa sa”.

Atunci mă dezlegaseră la ochi, toţi purtau măşti. Măşti înfiorătoare, de corbi, de lupi, de ciocli, de nebuni. O fecioară brună mi se dărui cu nerăbdare desfăcându-mă de grabă la prohab. Nu încetă din mişcările ei lascive până când nu-i dăruisem sămânţa mea fierbinte. Restul mă fixau tăcuţi într-o linişte funebră. Apoi mă puseră din nou în genunchi, îmi puseră o mână pe biblie iar alta pe sabia dreptăţii. Jurasem că nu voi trăda nicodată FRĂŢIA,  şi de ar fi să fac vreodată acest lucru, o voi face cu riscul vieţii. Sorbisem de trei ori din absint şi de trei ori din vin. O sabie ascuţită îmi crestase pieptul deasupra inimii şi presărară sare ca cicatricea ce va rămâne să-mi aducă mereu aminte de acest jurământ. Apoi mă dezgoliră de toate hainele şi mă  înveliseră într-un giulgiu alb, mă puseseră într-un coşciug şi mă îngropaseră în cripta din spatele casei.

Credeam că acesta îmi va fi sfârşitul. Scene tenebroase începuseră să-mi nevălească în minte. Monştrii fără de crezare dar cât se poate de reali mi se arătau, râme, viermi se înfruptau din trupul meu, ca dintr-un măr fraged. Moartea mă usca ca pe o smochină veche, se făcea că dinţii îmi cădeau unul câte unul, nasul mi se descompunea, urechile mi se atrofiaseră ca nişte burice ombilicale retezate cu lama unui cuţit ruginit. Din inimă răsărea un vierme gras şi găunos care se înfrupta lacom de parcă eu nici nu aş mai fi avut suflare. Plămânii mi se ofiliseră ca nişte flori uitate în glastră de un slujitor netrebnic, apa se împuţise în ei mirosind a fecale şi mucegai. Încheieturile mi se rupseră, oasele atârnând prinse între ele de un smoc de carne.

Soarele răsărea şi mă bucuram cu o nespusă bucurie să-i văd lumina caldă. Toate acele năluciri se datorau absintului. Abia acum înţelegeam viaţa, înţelegeam pentru prima oară ce înseamnă să trăieşti. Aveam se devin unul din cavalerii negri ai FRĂŢIEI, în slujba spiritului suprem al Adevărului şi Dreptăţii. Acum existenţa mea avea un scop….

(îmi cer scuze cititorilor că revin cu continuarea atât de târziu, sper să vă delectaţi cu aceeaşi plăcere cu care aţi citit prima parte)

Ploua neîncetat, de trei zile deja nu mai văzusem lumina soarelui. De la ora şase se aşternuse şi ceaţa. Îmi îmbrăcasem pardesiul cel bun, afară era răcoare. Mă încălţasem cu pantofii cei noi, hotărât să evadez din casă în ciuda potopului care curgea pe străzile Vienei.

 Simţeam că mă sufoc. Ştiam că o să dau într-o depresie gravă, dacă mai stăteam mult în odaia sordidă care mă adăpostea de câţiva ani de zile, de când mă apucasem să frecventez cursurile de zi ale Facultăţii de Geo-Politică ale renumitei universităţi vieneze.

Eram deja de patru ani în Viena şi abia reuşisem să fac parte dintr-un grup de prieteni, cei mai mulţi încă mă priveau sceptic şi erau foarte reticenţi în a mă aborda. Le era frică de felul în care îmi expuneam tezele şi proiectele la care lucram cu mare înflăcărare. Le era teamă de felul în care combăteam cu argumente indestructibile orice reproş, orice observaţia adusă  la vreuna dintre lucrările pe care le susţineam, până în pânzele albe, deşi, uneori, privind în urmă, îmi dădeam seama cât de copilăros eram bătându-mă în piept cu pumnul că deţin adevărul absolut, suprem. Plecam deseori încrâncenat după cursuri, îndreptându-mă cu paşi repezi spre casă, dar odată intrat în odaia aceea strâmtă şi întunecată râdeam în hohote ca un nebun închipuindu-mi ce figuri făceau colegii mei observându-mă ca un despot ce-şi calcă în picioare toţi adversarii politici, fără scrupule, cu sânge rece, gata să-i înjunghie la orice ezitare de-a lor. Pentru mine era doar un joc, pentru ei era o dramă.

Îmi plăcea sunetul pe care îl scoteau pantofii mei cei noi pe pavimentul de piatră la fiecare pas pe care îl făceam. Zgomotul paşilor mei umplea spaţiul pustiu, rece, cufundat în beznă şi în ceaţă. De fiecare dată aveam o senzaţie vagă că cineva mă urmăreşte. Deseori crezusem că surprind doi domni cu pălării înalte, îmbrăcaţi în negru, urmărindu-mă. Apoi, dispăreau, ca într-un neant care se deschidea şi îi înghiţea fără să fii existat vreodată. Mă înşelasem deseori astfel. Poate era doar imginaţia mea. Dar aceste episoade erau deseori însoţite de o senzaţie puternică de teamă.

După orele de şcoală obişnuiam să rătăcesc pe străzi. Îmi plăcea aerul vienez, avea o mireasmă boemă. Aveam şi o slujbă ca jurist pe lângă un avocat din Viena. Angajatorul meu era un tip scund, gras, cu fălci mari şi puternice, cu mustăţi răsucite, cu părul negru uşor cârlionţat, cu sprâncene groase şi arcuite, cu un nas gros şi borcănat, cu buze cărnoase, totul la el era exagerat, adesea îl auzeam apropiindu-se gâfâind greu şi vorbind mai mult pentru sine. Pe nas ţinea o pereche de ochelari cu rama subţire cu lentile rotunde şi mici care-i alunecau mereu de pe nas căznindu-se să-i pună la loc cu gesturi largi şi expresive.

Intrasem în contact, schimbasem păreri, cu mulţi dintre reprezentanţii înalţi ai baroului vienez de când mă angajasem la biroul avocatului Heindermann. Mă priveau ca pe un adolescent uşor obsolent, dar mă ascultau cu interes şi desfătare. La sfârşit îi puteam auzi spunăndu-mi pe un timbru sobru: “Ei, copile, văd că ştii foarte multe lucruri, dar mai ai mult până când o să înţelegi despre ce e vorba cu adevărat în viaţă şi în politică”.  De fiecare dată mă irita la fel de tare această remarcă, de parcă eu îmi răceam gura degeaba doar pentru a-mi impresiona audienţa, nu luau deloc în seamă observaţiile mele profunde despre situaţia socio-economică actuală, despre justiţie sau jocurile politice pe care le intuiam atât de exact uneori încât aş fi putut să pun rămăşag în mai multe cazuri că lucrurile vor merge după cum afirmasem cu mult înainte ca ele să se întâmple.

Într-o bună zi la uşa avocatului se prezentă o doamnă la vreo 40 de ani cu un copil de mână, nu mai în vârstă de 7 anişori.  Doamna era îmbrăcată în negru şi părea tare necăjită din cauza unui episod nefericit ce-i marcase de curând existenţa. Avocatul o linişti în cele din urmă pentru că doamna începuse la un moment dat să plângă. Copilul care o însoţise pe doamna aceea stătea liniştit pe un scăunel din dreapta ei, bălăngănindu-şi picioarele, înţelegând parcă prea puţin din cele ce se întâmplă cu el ori cu mama lui, după cum am presupus la acea dată.

Doamna în negru revenise şi a doua zi, la fel de plânsă ca şi în ziua precedentă. Copilul stătea acolo, privind pe pereţi cu aceeaşi privire inocentă. Avocatul o linişti şi o trimise din nou acasă, asigurând-o că totul se va rezolva, că nu trebuie să-şi facă prea multe griji, sfătuind-o să-şi bocească soţul în linişte pentru că de partea financiară se va ocupa el împreună cu asociaţii săi.

Doamna reveni de atunci cu precădere la aceeaşi oră. Avocatul îi servea cu câte o ceaşcă de ceai şi dulceaţă şi pe ea şi pe copil. O asculta pe doamna în negru care nu mai plâgea dar care îşi exprima de fiecare dată aceeaşi nelinişte pe care o încerca de la trecerea în nefiinţă a soţului ei. Doamna sosea întotdeauna la orele 18 fix, dar nu zăbovea niciodată mai mult de jumătate de oră pentru că avocatul o conducea respectuos şi solemn spre uşă, căci trebuia să se pregătească pentru a lua cina la orele 19 cu soţia şi cei patru fii ai săi.

Scena se petrecu în fiecare seară mai multe luni la rând, până când avocatul îi spuse că cel mai bine ar fi fost pentru ea şi pentru fiul ei să-şi găsească un alt beneficiar care să le asigure condiţiile de subzistenţă necesare pentru că avocatul urma să-i vândă casa pentru a acoperi cheltuielile de până în prezent cu întreţinerea lor. Doamna în negru se cutremură şi începu să bocească de trei ori mai tare decât în ziua când păşise pentru prima oară pragul avocatului Heindermann.

În clipa respectivă, când doamna împreună cu copilul ieşiseră în seara aceea de la avocat, eram convins pe deplin de nedreptatea pe care avocatul împreună cu asociaţii i-o făcuseră acestei femei. Realizasem după chitanţele pe care le completasem, adresate doamnei în negru, că avocatul împreună cu asociaţii îi imputaseră cheltuieli umflate cu mult peste puterile lor financiare pentru diferite servicii pe care i le oferise cu scopul precis de a o ruina şi de a pune mâna pe averea răposatului doctor, soţul doamnei.

Stăteam în pat gândindu-mă la cât de nedreaptă e societatea cu dei aflaţi în nevoie, cu cei neajutoraţi, cu cei slabi, cu cei fără de ştiinţă de asemenea lucruri teribile pe care le urzesc cei precum avocatul Heindermann şi asociaţii săi.  Ce puteam să fac, eram şi eu la rându-mi strâmtorat, dacă divulgam jocul murdar al avocatului riscam să nu mai fiu primit în barou după ce voi absolvi şi mai aveam atât de puţin până la terminarea şcolii. Aveam de gând să vorbesc cu avocatul şi cu asociaţii săi, pentru a-i face să înţeleagă de cazul disperat prin care o să treacă acea femeie şi copilul ei în cazul în care o vor lăsa în stradă. Aveam de gând să-i ameninţ că mă voi duce nu la autorităţi, ele erau neputincioase în faţa unui astfel de caz, la urma urmei totul era legal, doar eu cu mâna mea completasem toate chitanţele pentru banii scoşi din contul răposatului doctor şi băgaţi în buzunarele avocaţilor, ci am să mă duc la avocatul Clemens, adversarul de temut al avocatului Heindermann.

Nu puteam să dorm, mă zvârcoleam de pe o parte pe alta fără astâmpăr. Mă ridicasem în capul oaselor, îmbrăcasem la repezeală pantalonii şi pardesiul şi o luasem hotărât pe străzi. Mă îndreptam către casa avocatului val-vârtej. Ajuns în faţa porţii mari de lemn, luminată de un felinar negru, prinsesem cu forţă ciocănelul de fier şi bătusem fără reţinere deşi era trecut de orele două ale nopţii. Un servitor se ivi cu o lumânare la uşă, nici nu apucase să zică ceva că-l trântisem cu spatele de perete. O luasem la fugă prin salon, în capăt se afla uşa din spate a biroului prin care avocatul intra pentru a lua masa. Răbufnisem pe uşa aceea cu valetul pe urmele mele, mare îmi fu mirarea să-i găsesc pe cei cinci asociaţi şi cu avocatul în frunte, adunaţi  în jurul mesei ovale din birou. Nici unul nu grăi nimic la vederea mea, doar avocatul îi făcu semn valetului să ne lase singuri.

Avocatul într-o linişte de mormânt, pufăind dintr-o pipă puturoasă, fumul îmi intra în nări, eu abia trăgându-mi sufletul, scoase un săculeţ din piele cu bani pe care-l aruncă pe masă.”I-ai” îmi spuse, “Sunt pentru tăcerea ta. I-ai şi-ţi va fi bine alături de noi”. Neştiind ce să cred întinsesem mâna ca să bag săculeţul în buzunar, apoi mă izbi poza doamnei în negru cu copilul de mână, îmi adusem aminte de ochii mari, albaştri, calzi şi puri ai copilului şi de prima zi când doamna i se înfăţişă avocatului, copleşită de durere, cu sufletul profund îndurerat de pierderea ce o suferise şi cum avocatul o liniştise. Şarlatanul acesta deja ştia încă din prima zi că o va jecmăni, o va prădui ca în codru ca pe un animal rănit, abandonat, neajutorat, lăsat în seama destinului.

Iritat până la culme, apucasem cuţitul cu lama lungă cu care obişnuiam să desfac plicurile şi-l înjunghiasem drept în gâtul lui gros, spintecându-i guşa în două, sângele ţâşnind, împroşcând-i pe asociaţii săi care rămaseră înmărmuriţi de scena care se desfăşura sub ochii lor.

(continuarea mâine seară, după cum v-aţi obişnuit deja)

  Asa cum ziceam si la Mircea pe blog, in proza, autorul trebuie sa se identifice in toate persoanjele pentru a crea ceva verosimil. Autorul trebuie sa se vada pe sine in cititor, critic si observator neutru, trebuie sa joace toate aceste roluri pentru a intelege in primul rand din toate unghiurile problema luata in discutie, aici intervine inteligenta multipla. Nu trebuie sa fii neaparat duplicitar, doar cu simt empatic foarte dezvoltat.
Regula de baza a prozei este jocul, dar jocul “real”. Trebuie sa fii pe rand erou (in sensul de personaj principal, el poate fi tantalau sau curajos, genial sau natarau etc), personaj negativ, judecator, calau, gloata sau personajul colectiv, cititor, observator neutru si Dumnezeu ( in sensul ca detii controlul destinelor personajelor tale dar au si ele un liber arbitru la care nu poti sa intervii).
Proza povesteste ceva, nu trebuie sa fie neaparat plina de metafore, au si ele importanta lor intr-o naratiune, dar cand se opereaza doar cu simboluri si metafore, comparatii si descrieri, asta inseamna ca autorul face deja poezie. Proza e mai degraba usoara, e cursiva, e fluenta, e simpla, e interactiva, e ambientala, introduce cititorul in mijlocul evenimentelor sau il pune in postura de a se identifica cu eroul, actiunea trebuie sa surprinda pentru a mentine interesul cititorilor.
Un bun prozator e pe rand, un bun psiholog, arhitect, dramaturg/scenarist, observator/reporter.

Abudenţa de informaţie a înghiţit timpul. Fluviul de informaţie care se revarsă în fiecare zi în casele şi minţile noastre ne-a făcut să realizăm că nu vom cunoaşte vreodată lumea.

Te descoperi pe sine când te transpui în pielea altei persoane, dar când ceilalţi sunt de un număr care te sufocă, ce te faci?

Timpul înseamnă cunoaştere, numai dacă nu-l iroseşti. Materia înmagazinează timp, materia redă prin toţi porii ei trecerea timpului. Dacă materia nu ar suferi din cauza efectelor fizice, evidenţiate de semnele pe care corpurile le suferă, dacă obiectele nu şi-ar produce una alteia leziuni, ele ar trăi veşnic. Dacă un corp ar sta într-un singur loc şi ar fi protejat de orice fel de atac al oricărui intrus bio-fizic, aer (vânt), apă (umezeală), foc (căldură),  pământ (erouziune), rugină (măcinare), putregai (transformare), bacterii (degradare), atunci acel obiect ar cunoaşte infinitul timpului, deci ar călători în timp. Pentru că în lupta dintre spaţiu şi timp, avem nevoie de timp pentru a parcurge spaţiul, căci timpul pare că învinge orice formă de viaţă şi deci stăvileşte cunoaşterea, pe când spaţiul e cel care dezvăluie secretele sale şi anume informaţia înmagazinată în materia dispersată pe întinderi tot mai mari cu cât omul cucereşte noi frontiere.

Timpul nu va fi niciodată la fel, va fi tot mai puţin.Viaţa va fi tot mai scurtă şi moartea va fi tot mai aproape pentru că informaţia este mai multă, se acumulează neîncetat de la an la an. Unui om plictisit nu-i este şi nu-i va fi vreodată frică de moarte pentru că el nu regretă că nu mai are timp să cunoască ceva nou, pus în faţa clipei fatale încearcă poate doar o frică instinctuală de necunoascut. Un om în căutarea cunoaşterii e mereu îngrozit de clipa morţii pentru că nu a avut niciodată timp să se plictisească de viaţă. Unii o văd ca pe o trecere, când clipa morţii va sosi o lespede îi va izbăvi de toate păcatele. Alţii se gândesc  cu groază că nu vor mai apuca să cunoască, să-şi îmbogăţească spiritul pentru a păşi în lumea celor drepţi, mai bogaţi, emancipaţi, ridicaţi intelectual şi sufleteşte.    

Timpul e pentru toţi la fel, dar fiecare îl resimte în felul său. Pentru unii se dilată, pentru alţii se comprimă.  Timpul trece cu aceeaşi viteză oricine şi oriunde ai fi, doar că fiecare îi acordă importanţa cuvenită. Unii nu realizează nimic în decursul vieţii lor deşi resimt povara a generaţii, unii relizează într-o viaţă cât alţii în zece deşi se sting în putere cu gândul că vor putea realiza încă pe atât. Unii oameni schimbă cursul istoriei, deviind timpul spre secole de beznă ori de lumină, peste alţii, mulţi, trece timpul fără ca măcar cineva să amintească vreodată de numele lor.

Trebuie să profitatăm de timpul nostru, cu toţii suntem muritori. Cât trăim? Prin noi înşine dar şi prin amintirea celorlalţi, depinde de importanţa pe care i-o acordăm vieţii!

Precum în unele reportaje pe care le-am văzut la televizor, sunt unul dintre aceia care şi-a cumpărat (mai degrabă aş spune că mi-am făcut singur) o bibliotecă special pentru a adăposti volumele apărute în colecţia “Adevărul“. Chiar dacă unele deja le citisem, dar nu am avut bani ca să le cumpăr la vremea respectivă, chiar dacă unele tânjesc să le cumpăr de foarte mult timp şi să le citesc dar nu am avut prilejul sau dacă pe unele nu aş fi dat nicioadată banii, acum, după ce am cumpărat volum după volum, toate mi se par la fel de valoroase.

Dacă stau să mă gândesc bine, după un calcul scurt îmi reiese că doar prin această acţiune am investit în cultură până acum 1000 de ron, nu e deloc o sumă neglijabilă gândindu-ne la ce alte ispite încearcă consumatorul român. 

Salut această iniţiativă pe care ţin să o laud pe blogul meu dedicându-i acest articol. M-au bucurat îndeosebi romane precum “Procesul” lui Kafka, carte pe care am citit-o în liceu şi pe care am dorit mult să o am încă de pe atunci ca să o recitesc atunci când mă regăsesc în viaţa de zi cu zi într-un absurd negru ca în universul kafkian. La fel ca în cazul lui Kafka, s-a întâmplat şi cu “Decameronul” lui Bocaccio (în isteria orgasmică a societăţii moderne)  şi “Enigma Otiliei” a lui G. Călinescu, încercat pe atunci şi întotdeauna de vise umede adolescentine chiar dacă acum sunt doar simbolice. M-am bucurat mult să descopăr volume pline de valoare precum “Pisica” şi “Casa de pe canal” a lui George Simenon, romane despre care nu cunoşteam nimic şi care m-au surprins într-un mod foarte plăcut. Acum citesc cu sufletul la gură “Agonie şi extaz” a lui Iriving Stone, primul volum l-am devorat deja, cel de-al doilea încă nu mi-a ajuns pe mână. Cartea lui Irving Stone e un roman document, o biografie romanţată a operei şi a destinului sinuos a măreţului Michelangelo (sunt fan înrăit Michelangelo, m-a făcut să-mi doresc să mă aplec mai atent spre artele plastice, astfel că a prins contur o nouă îndeletnicire în imaginaţia mea, desenul) Sunt cărţi, precum cele din epoca victoriană, pe care nu am răbdarea şi înzestrarea să le parcurg. Am încercat dar mi-e imposibil să le citesc cap-coadă, nu e genul meu.

Sunt cărţi pe care le deschid şi mă transportă în clipele copilăriei mele când am parcurs cu însufleţire, m-am dedicat trup şi suflet, “Winetou” de Karl May, “Robinson Crusoe” de Daniel Defoe şi ” Ultimul mohican” de James Fenimore Cooper,  ”Singur pe lume” de Hector Malot şi “Ivanhoe” de Walter Scott.  

Sunt cărţi pe care doresc să le văd editate în această colecţie, cu precădere romanul meu preferat “Un veac de singurătate” de G.G. Marquez. Aş dori să vadă lumina tiparului reunite sub această colecţie şi “Ciuma” lui Camus şi “Cel mai iubit dintre pământeni” a lui Preda, şi de ce nu şi “Cartea junglei” de Rudyard Kipling.

Sunt multe cărţi pe care le-am citit, sunt multe cărţi pe care aş dori să le citesc, dar sunt şi multe cărţi pe care aş dori să le deţin, să le am aproape şi să le răsfoiesc pentru a mă teleporta din nou în pielea celui care a parcurs acele pagini cu ochii cei dintâi. Fac un apel, ca această colecţie să nu se sfârşească la volumul 100 ci să continue până la 365, adică să jungă la cifra de ”o carte pe zi”.

Mulţumesc încă o dată trustului “Adevărul” pentru această iniţiativă de-a dreptul revigorantă pentru societatea românească, în general, şi pentru mine, în special.

Indivizii societăţii noastre sunt  împărţiti în două: extrovertiţi şi introvertiţi. Dacă primii sunt atraşi de contur surprinzând cu abilitate şi perspicacitate întregul, sunt în genere superficiali, cei din cea de-a doua categorie sunt atraşi de culoare, de substanţă cautând cu înfrigurare introspecţia, punctul de echilibru. Dali reuşeşte să le îmbine cu succes pe amândouă, pictorul prolific a creat prin prisma imaginaţiei sale complexe tablouri ce surprind genial atât  forma cât şi conţinutul.

Am coborât din autocarul prăfuit cu obiectivul de gât, simţeam că aparatul foto cântăreşte vreo cincizeci de kile dacă nu şi mai mult. Era o căldură înăbuşitoare şi apele curgeau şiroaie pe mine. Eram încălâţat cu bocancii mei obişnuiţi, milităreşti, din piele, mai înalţi de gleznă. Stilul meu rebel nu cred că se mai potrivea acum de nici un fel. Cămaşa groasă, de bumbac, peste tricoul pe care stătea scris mare pe piept, cu roşu, “Metallica” şi dedesubt titlul sângeriu cauciucat al unuia din albumele lor favorite, “…and justice for all”, se contopiseră toate într-un amestec de sudoare, bumbac, poliester şi cauciuc care îmi iritase pielea de mă opărisem de la gât în jos. Turul blugilor uzi de transpiraţie mi se freca între picioare şi o usturime cruntă îmi invada simţurile la fiecare pas. Călătorsiem o cale lungă de mai bine de două zile cu toate mijloacele de transport posibile ca să-l întâlnesc pe omul care cunoştea istoria vie a a strămoşilor incaşi.

Un praf uscat îmi năpărlise nările încă de cum mă coborâsem din autocar, apa era sălcie, de parcă beam nisip de fiecare dată, iar pământul roşu îmi ardea tălpile prin bocanci. Un rucsac îmi atârna de umăr şi mă căzneam din răsputeri să trag un troller după mine în care nu ştiu ce mama naibii de lucruri nefolositoare căram, şi pe care atunci m-aş fi jurat că-l las în pustietate dacă mai aveam mult de mers până la primul sat. Mă gândisem că e un sat şi că asta ar însemna că nu au condiţii de subzistenţă moderne, mă refer la cadă şi cuptor cu microunde, dar măcar un duş de Doamne ajută voi găsi eu pe la un localnic cu inimă mare. Gândul acesta mă îndemnă la fiecare pas să nu dau drumul trollerului care se potincea în fiecare denivelare din drumul anevoios, de unde să ştiu că acolo unde o să ajung nu au asfalt.

Ajuns în sat, un grup de copii mă întâmpinase şi mă conduseră de mână la ceea ce părea primăria satului. Cei de la redacţie mă trimiseră pe mine pentru că mă lăudasem unui coleg la o cafea că înţeleg şi chiar vorbesc spaniola fluent pentru că umblasem cu câteva spanioloaice fierbinţi. O laie! eram afon la orice limbă străină, iar cu fetele acelea cu care mă văzuse colegul în mai multe rânduri, tot încerca cumnată-mea să mă combine, dar eu mă uitam de fiecare dată la frate-miu şi-mi spuneam mereu: “Focoasă, focoasă, îmi spuneai, şi acum nu ai curaj nici să schimbi canalul de la televizor fără să-ţi întrebi nevasta”.

Salutasem cu “ola”, era tot ce ştiam în spaniolă, scosesem ghidul de conversaţie şi bâjbâisem câteva cuvinte în timp ce un domn de vază se uită puţin încruntat la mine. Asta îmi creease o oarecare nedumerire, fie n-a înţeles ce i-am spus, fie am spus ceva nelalocul lui. Aşteptă în linişte câteva clipe, timp în care mă scrută cu privirea, apoi spuse pe un ton calm şi ferm într-o engleză pe care o mai auzisem prin restaurantele din Miami: “Bienvenido, dar să ştii că străinii nu sunt tocmai binevăzuţi printre noi, încearcă de prea multe ori să-şi bage nasul în lucruri pe care nu le înţeleg şi să le răstălmcească după bunul lor plac.” Nici nu a terminat bine ce a avut de zis că l-am şi repezit spunându-i că nu stau mai mult de câteva zile timp în care o să fac nişte poze şi o să scriu un reportaj despre cel mai vârstnic tâmplar de pe insule.  Omul acela cu mustăţi groase se uită din nou spre mine, iar eu atârnam către el cu gura căscată cu rucsacul pe umăr şi trolerul de mână, cu ochelarii prăfuiţi şi cu pletele-mi spulberate de un vânt de pustă cu miros de nisip încins şi purtător de paie uscate. Omul îmi spuse: “Bine, dacă aşa pofteşti, vei locui în casa mea pentru că aici nu există hotel şi mâine te vom duce la bătrânul satului”.

Ajuns în casa primarului, nu-i aflasem exact titulatura şi nici nu-mi bătusem prea mult creierul să-i reţin numele, oricum nu prea conta, mă aflam aici pentu câteva zile, îndeajuns cât să umplu juma de coloană din pagina de cultură care apare joia. În spatele casei, între patru pereţi de scânduri care se terminau puţin mai sus de talie, un butoi mare, negru, de tablă, stătea agăţat la soare. O sfoară era legată de pârghia unui jgheab direcţionat chiar deasupra capului meu. Am tras cu încredere şi un puhoi de apă fierbinte mi-a scăldat trupul şi aşa toropit de căldură. Un săpun mare, grosolan, pe care se lipise nisip era aşezat pe o stinghie de pe unul dintre pereţii cabinei de duş improvizate. Câţiva copii se adunaseră şi râdeau la mine dezvăluindu-şi dinţii mari, albi, ca nişte boabe de fasole, în timp ce mă spălam. Încercasem să-i gonesc, degeaba.

Mâncasem o farfurie mare de păsat de porumb, precum toţi ceilalţi şi mă culcasem pe jos, direct pe pământul bătătorit. Îmi oferiseră un şomoiog de paie, dar am refuzat să dorm ca vita, mai bine fără. Blugii mei Levi’s clasici se terfeliseră până dimineaţa, abia dacă se mai recunoştea culoarea blue original. Cum m-am trezit,  am tras o ţigară pe sec. Aş fi băut  o cafea şi cu ochii, dar de unde, că nu prea văzusem nici măcar un ibric prin preajmă darămite un espresor. Restul serviseră o fiertură care avea un miros tare ciudat de care nu am avut curaj nici să mă apropii.

În sfârşit, m-au dus cu chiu cu vai la senilul satului, pardon seniorul satului. Aveam de gând să-mi fac reportajul şi să plec. Eram aici de nici 24 de ore şi deja simţeam că e prea mult. Ajuns la casa omului, aşezată undeva mai la marginea satului, foarte aproape de lac, peisajul nu mă miră nicidecum, era doar o cocioabăa a unui decrepit care   îşi mai trăgea băşinile de pe o zi pe alta şi mai vindea câte o poveste jurnaliştilor sau turiştilor care-l vizitau doar ca să-şi ducă traiul.

Primarul care mă însoţi până aici îi spuse vreo două vorbe omuleţului în vârstă, mic şi sfrijit, apoi plecă fără să-mi mai spună nici măcar o vorbă, pesemne aveau ei înţelegerea lor în ceea ce priveşte banii. Mă îndreptasem către el după ce surprinsesem câteva cadre, cu lacul, cu cocioaba ăstuia şi cu barca la care lucra acum. Asta făcuse dintotdeauna, asta făcea şi cum, nu exista meseria asta în nomenclatorul de specializări, cum ar fi putut să-i spună luntraş? bracagiu? astea denumesc cu totul altceva decât făcea el, aşa că i-au spus tâmplar ăia de la centru. Mă aşezasem jos şi-i zâmbisem profesional. Îi făcusem semnul acela cu aparatul ca şi cum aş vrea să-i fac o poză, nu-mi păruse tocmai entuziasmat de lucrul ăsta deşi toţi localnicii abia aşteptau să se pună la fotografiat ca vieţii la poarta nouă. Nu, bătrânelul acesta din faţa mea, nu spunea nimic, dar absolut nimic. Mai sculpta cu coarba lui în lemnul de plută, se mai oprea, mă scruta cu privirea lui ascuţită, mai mângâia lemnul ca şi cum sonda efectele muncii sale.

Am stat aşa, i-am zâmbit, l-am privit, o juma de oră, o oră, cât să fi fost. Sfârşit de răbdare îmi sunaseră în cap cuvinte grele: cât dracu’ mai are ăsta să stea aşa pe căldura asta infernală şi să dea la coarbă? De ce naiba nu spune nimic, oare aşteaptă să vadă banii mai întâi, ar fi bine să-i scot, că dacă o să aştept după el, o să mă apuce anul nou aici. Mi-am scos o ţigară, aveam pregătiţi în pachet 10 dolari, pe care i-am întins cu nonşalanţă. S-a uitat drept la mine şi m-a lăsat cu buza umflată. Nu i-a luat. Or fi prea puţini? M-am căutat prin buzunare, mai aveam aruncaţi vreo zece. Îi găsesc într-un final, îi întind ambele bancnote. Tot nu vrea. La naiba, ştie să negocieze moşu’, mi-am spus, de câte ori o fi repetat scena asta, cred şi eu. Mai scot o bancnotă de 20 din portofel, mare greşeală am făcut să-i scot din portofel în faţa lui, acuma ştia câţi bani am şi o să mi-i ceară pe toţi, mi-am dat seama după ce m-a refuzat şi a treia oară. Bine, îi spun, văd că joci tare şi pe arşiţa asta nu-i de glumit. Uite cum facem, îţi dau toţi banii pe care-i am, dar vreau să-mi spui cea mai frumoasă şi mai originală legendă pe care o ştii tu ca să pot s-o dau la ziar. Eram cunoscut drept un perfecţionist în redacţie, aveam un renume de apărat, în plus cei 150 de dolari pe care-i aveam asupra mea reprezentau doar o mică parte din diurna pe care mi-au dat-o la plecare pentru cazare şi mesele zilnice şi cum pe aici hotel şi restaurant nexam, vă puteţi închipui cui rămâneau restul de bani.

Dar moşuleţul era tare încăpăţânat, tot nu dorea să scoată măcar un ciripit. Nimic şi nimic. De parcă era surd sau mut sau orb ceva… Atunci mi-a picat fisa. Hai să-i urlu în ureche, poate aşa înţelege. Mă ridic, mă apropii, el lucra cu acelaşi calm la barca lui. Şi urlu: “Tataie, zi şi mie o poveste din tinereţile tale ca să pot pleca şi eu acasă. Te rog!” La care el mă întreabă, în aceeaşi engleză de ospătar latino, de ce trebuie să urlu? Mă aşez la locul meu, stupefiat. Deci surd nu e. Orb nici atât că şi-ar fi tăiat mâinile cu coarba aia de-i străluceşte tăişul în razele soarelui, aşa că tot felul de scenarii îmi vin în cap. Ce mama naibii fac, că ăsta nu vrea să vorbească? Să-l torturez, ce să-i fac?

Şi bătrânelul stătea şi mă privea ba condescendent, ba naiv, ba critic, ba jucăuş, ba conspirativ, ba din cale afară de calm şi inexpresiv. Eu mă strofocam să regizez scenarii, ce să-i spun, ce să-i fac, poate-poate se-nduplecă şi-mi spune ce are de zis, doar ca să-mi fac articolul şi acas mi-e drumul. Apoi îi înjuram în gând pe toţi ăia de m-or trimis la cucurigu teleleu ca să-i iau un interviu unui boşorog senil. Apoi urzisem în cap să compun eu, de la mine, un reportaj ca şi cum i-aş fi luat interviu subiectului în cauză, dar riscam prea mult pentru un simplu reportaj. Mă treceau toate căldurile şi la propriu şi la figurat. Eram în culmea exasperării de nervi şi de neputinţa de a-l face pe bătrânul acela să-mi dea interviul ca să pot pleca şi eu acasă.

Treceam de la o stare la alta în timpi record de sutimi de secundă. O parte din mine dorea să se ridice şi să plece pur şi simplu, amăgindu-mă că mă voi descurca aşa cum am făcut-o şi altă dată. În timp ce altă parte din mine îmi spunea mereu să stau şi să am răbdare, la urma urmei am tot timpul din lume. Mă ridicam, făceam câţiva paşi, poate îl înduplecam să-mi spună ceva, orice, dar îndată ce mi se părea că ar fi terminat de scobit în trunchiul acela mare de copac, mă întorceam repede ca şi cum aş fi găsit o fereastră în care să-mi acorde două secunde din timpul său preţios.

Mă învârteam, să mai treacă timpul, nu ştiu de ce, în spearanţa că s-o plictisi şi el şi mi-o zice ceva doar ca să pot să plec. Văzând că nu am nici un rezultat, mă întinsesem la soare ca o şopârlă, cu capul sub braţ, nepăsător de toate. Într-un târziu a venit primarul şi văzându-mă terminat şi sleit de forţe în lupta nedreaptă dintre mine şi bătrânelul acela, îmi spuse că ar fi timpul că ne întoarceam în sat şi nimic altceva. Îmi luasem lucrurile şi-i urmasem sfatul primarului cu gândul că urzesc vreun plan în noaptea aceasta prin care să-l înduplec pe bătrân să-mi spună măcar o legendă a vreunui erou de-al neamului său, de fapt cam orice filă din istoria marelui imperiu transmisă prin viu grai ar fi fost la fel de bună, numai de s-ar îndupleca de mine.

Revenisem a doua zi cu forţe proaspete. Deşi nu dormisem aproape toată noaptea, nu dibuisem nici un şiretlic prin care să-l ademenesc pe bătrân. Aveam o singură strategie, să-l implor. Să mă rog de el până când îngenunchează în faţa stăruinţelor mele şi cedează cererii de a-mi raconta o perlă filogenetică a unui întreg continent. Zis şi făcut, odată ajuns acolo, lacrimi în ochi, făgăduinţe,  nimic. Stătea neclintit de parcă era o stană de piatră. Scosesem din portofel poza cu fiica mea pe care o purtam tot timpul la mine, avea trei anişori în poză, era blonduţă şi cu ochii albaştri. I-o arătasem fixând-o în faţa ochilor lui, zâmbi cald pentru o secundă, dar nu încetă din lucru. Îi spusesem că mi-e tare dor de ea şi că şi ei trebuie să-i fie dor deasemenea de mine, deşi dacă stau să mă gândesc mai bine, eram mai tot timpul ocupat cu munca şi nu prea i-am acordat prea mare atenţie cam niciodată. Îi spusesem bătrânelului că am datorii, am rate la bănci, am ipotecă, nu pot lipsi, dacă nu ajung să le plătesc rămân în stradă, şi eu şi familia. I-am explicat că viaţa în Marele Măr nu e deloc aşa cum ar putea să şi-o închipui vreodată, e un ritm alert continuu, dacă nu te adaptezi rişti extinţia ca specie. Jungla urbană e mai feroce decât cea amazoniană de o mie de ori, jurasicul modern s-a mutat în supermarket. A rămas impasibil la tot ce-i povestisem de parcă aş fi discutat cu un vechi prieten despre vreme în timp ce ne întorceam acasă cu metroul.

Apoi m-am întristat pe mine însumi, m-am resemnat spunându-mi că şi de data asta o dau în bară. De parcă ăia de la centru m-ar fi trimis expres pe mine, idiotul redacţiei, să descopăr luna la capătul pământului. Trebuia să existe o soluţie, se încăpăţâna să iasă la iveală, dar o va face mai curând sau mai târziu. Apoi ideea genială îmi veni, ce-ar fi dacă aş descrie tot acest proces complex prin care bătrânul sculptează din trunchiul copacului acele faimoase canoe pe care le-am văzut în filmele despre Vestul Sălbatic. Păi şi ce-or să spună ăia de la redacţie, că m-au trimis pe o groază de bani ca să descriu o scenă dintr-un western expirat în timpul căruia adoarme şi motanul cu nasul în bolul cu floricele.

Trebuia să existe un mod de-al îndupleca pe bătrânul din faţa mea că doară nu oi fi eu cel mai prost şi mai fraier om de pe Terra. Aşa că mi-am zis că cea mai bună modalitate de a-i intra în graţii ar fi să mă dau bine pe lângă el. Şi care e cea mai bună modalitate să te guduri pe lângă “şef” decât să pari interesat de munca pe care o face, chiar dacă ţi se par de-a dreptul aberante acţiunile şi întreprinderile sale. La periat şefii eram as, aveam concepute strategii prin care intram pe sub pielea oricărui şef în mai puţin de o lună, deci răstimpul dintre două lefuri. Când se schimba conducerea eu eram primul la promovări, după aia ei o lăsau mai moale, pentru că eu nu turnam. Nu mi-a plăcut niciodată să-mi torn colegii, pentru asta câştigasem simpatiile multora. Eram un fel de bufon împăciuitor, pe care nimeni nu-l lua prea în serios. Dar tactica asta îmi convenea de minune, chiar dacă nu era cea mai orgolioasă poziţie din organigrama nonformală. Am fost mereu un tip deschis şi liniştit, chiar dacă m-am implicat în multe scandaluri, nu neapărat cu scopul precis de a le aplana, dar pentru a le arăta şi unora şi altora unde greşesc.Aşa că am pus mâna pe o daltă cu care moşul nu putea să scobească în lemnul care opunea o oarecare rezistenţă. Nu se împotrivi deloc bătrânul, rămase la fel de inexpresiv ca mai înainte. Munca la barcă implica ceva efort, mă dezbrăcasem la bustul gol şi bătrânul observă un medalion pe care-l primisem de la bunicul meu. Medalionul de la gât era o chestie de aur nu prea mare, reprezentând o stea cu cinci colţuri în mijlocul căreia era un cerc cu un pătrat circumscris în care medianele se intersectau, o chestie mai degrabă geometrică decât estetică.La început îmi fusese foarte greu să mă obişnuiesc cu munca la barcă. Aşchii îmi intraseră în degete, pe sub unghii, pe care fiica primarului mi le scotea cu o pensetă în fiecare seară. Mâinile mele de gazetarse dovediseră prea fine pentru munca cu lemnul. La început îmi curgea sânge din toate rănile care se multiplicau de ordinul zecilor pe zi. Făceam pipi pe mâini în fieacre seară ca să-mi calmez durerea, aşa cum mă învăţase bunicul într-o vară când dărâmasem şura mare şi ridicasem una nouă, în locul ei. Trecuseră deja aproape două săptămâni şi eu mă duceam la coliba bătrânului în fiecare zi cu sfinţenie de la răsărit până la apus. Îmi luasem munca în serios, mă prinse cumva vraja proiectului, doream cu nerăbdare să văd produsul finit care iese din mâinile mele. Bătrânelulnu-mi adresă nici măcar o vorbă în tot timpul ăsta, parcă şi eu uitasem de ce venisem. Eram hotărât să-I smulg câteva  cuvinte, oricare or fi ele, dar pentru asta trebuia să văd canoea gata făcută.

Descoperisem între timp că niciunul dintre săteni, nici măcar primarulnu se spăla la duşul improvizat, ci obişnuiau să se scalde în lac, goi puşcă, bărbaţi, femei, copii deopotrivă. La început mi se păru tare ciudat acest lucru, nefiresc. Apoi mi-am dat seama că nu e nimic pervers în asta, numai civilizaţia modernă, cu tabuurile sale, au transformat corpul omenesc într-un templu sacru dar ostil. Nu exista nimic nefiresc să te arăţi aşa cum mama natură te-a zămislit, la urma urmei de ce să-ţi fie ruşine, oricum bărbatul îşi cunoaşte femeia, mama copii şi aşa mai departe. Doar tineriiîn preajma căsătoriei se scăldau separat, pe sexe, dar acest lucru se întâmpla din dorinţa lor şi nicidecum ca un lucru nenatural. Băieţii aflaţi la adolescenţă se scufundau, se îmbrânceau şi se întreceau mereu care înoată mai repede, în timp ce fetele în pragul măritişului îşi spălau cosiţele lungi şi mătăsoase pregătindu-se astfel pentru a fi peţite.

În timp ce dejunam, prânzeam sau cinam îmi notam în jurnal rituarile fiecărei părţi ale zilei. Aici nu existau deadline-uri de respectat, nu era o scară ierarhică impusă, fiecare îşi ştia foarte bine locul şi treaba pe care trebuia să o îndeplinească. Femeile ştiau că trebuie să se pregătească pentru sezonul ploios şi adunau frunze, crengi pe care le puneau la uscat şi le întorceau tot timpul pentru ca bărbaţii să repare acoperişurile colibelor, fetele mai tinere pregăteau masa.  Bărbaţii erau mai tot timpul la pescuit în larg, iar cei mai tineri plecau dimineaţa cu vitele şi se întorceau seara cu câte o desagă de banane şi alte fructe tropicale.

Simţeam tot mai puternic în mine o desprindere de viaţa de la oraş, nu-mi mai lipsea laptopul şi telefonul mobil aşa cum resimţisem la început. Nu-mi mai era dor de o sâmbătă seara cu băieţii şi nici de un meci bun în compania unei pungi de alune şi a câtorva doze de bere. Probabil mă dăduseră deja dispărut în jungla amazoniană cei de la redacţie, dar nu-mi păsa. Eram aici pentru a-i lua un interviu bătrânului satului şi pentru a întocmi un fotoreportaj despre locurile acestea, tocmai asta făceam, numai că aveam nevoie de mai mult timp. Renunţasem încet-încet şi la bocanci, blugi  şi tricou şi alte asemenea obiecte vestimentare. Aflasem că aici natura îţi oferă tot strictul necesar traiului.

Mare îmi fu dezamăgirea într-o bună dimineaţă, când ajuns la bătrân să văd barca la care muncisem cu atâta sârg arzând într-un un foc mare cu fum înecăcios. M-am repezit să sting focul, dar degeaba, era prea târziu, nu se mai putea recupera nimic. Am urlat de nervi la moşul ăla nesuferit care mă privea la fel de rece şi pasiv, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. De ce o fi dat foc bărcii nu înţelegeam, mi-era peste puteri să pricep care o fi fost motivul său. Era invidios că un nepriceput de la oraş e în stare să facă acelaşi lucru pe care el l-a învăţat de mic şi pentru care i-au trebuit ani buni de perfecţionare. Mi-am spus că nu are rost să-mi consum energia cu un atfel de om, încăpăţânat, rău, invidios şi egoist. Dacă el nu vrea, nu o să pot niciodată să-l conving să-mi vorbească. Aşa că m-am hotărât să nu mă mai duc a doua zi la el la colibă, să mai poposesc vreo câteva zile până la următoarea dată când trece autocarul pentru a mă  întoarce înapoi la civilizaţie. Sălbaticii ăştia, tocmai de aceea au involuat pentru că nu ştiu să recunoască meritele altora înafara de ale lor.

Însă primarul veni la mine în seara aceea, şi-mi spuse că bătrânul a dat foc bărcii pentru că era greşit făcută, s-ar fi scufundat de îndată ce ar fi fost lansată la apă. Minciuni, i-am spus, nu vrea să accepte că şi alţii pot fi la fel de buni ca el. Primarul a tăcut câteva clipe, apoi mi-a zis că bătrânul a vrut să-mi transmită prin el că mă aşteaptă în zorii zilei de mâine să ne apucăm să facem altă barcă. Baliverne, am replicat, asta venea numai din gura primarului, bătrânul nu a vrut niciodată să fie deranjat, el vrea doar să fie lăsat în pace. Apoi primarul s-a ridicat şi s-a îndepărat fără să mai spună nimic. În seara aceea, mă gândisem mult la cele ce-mi spuse primarul. De ce m-ar fi minţit, nu avea motive, nu se fac jocuri politice aici. Ce motiv ar avea primarul să mai stau, bani nu mai aveam, tocmai îi dădusem ultimii bani, o sumă frumuşică ultima oară pentru faptul că mă găzduise la el în casă. Dar banii aici nu înseamnau aproape nimic, pentru că oricum primarul cumpărase un camion cu saci de orez care erau folosiţi în interesul tuturor. Făcusem o listă în minte cu motive  pro sau contra, să mă duc în zori să mă apuc de altă barcă sau să nu mă duc. Merita efortul au ba?

Mă trezisem mai obosit decât mă culcasem. Mă îndreptasem de spate şi fără să-mi dau seama apucasem drumul către capătul satului înspre coliba bătrânului. Nici nu apucasem să ajung bine că mă trezisem cu dalta în mână scobind în lemnul viguros şi tânăr al unui trunchi de plută care nu ştiu prin ce mijloace ajunse acolo. Muncisem toată ziua, fără să mănânc nimic. Eram prea mâhnit că cealaltă barcă se făcu scrum şi pentru că doream să-mi alung acest lucru din minte, munceam de zor, trudind ca un cal de cursă lungă. Ajuns la casa primarului, m-am întins pe podeaua rece şi umedă, pe patul de paie cu care deja mă obişnuisem. Eram într-o stare ciudată, în care nu puteam să adorm din cauza oboselii. Mă foisem de câteva ori ba pe-o parte, ba pe-alta fără astâmpăr. La un moment dat se auziseră paşi în preajma colibei, în bătăia luminii se configura o siluetă feminină. Deasupra era o lună mare, rotundă, aşa de aproape de pământ încăt ai fi zis că o poţi prinde şi o poţi purta pe umeri în orice colţ al lumii vrei. O adiere uşoară de iasomie şi aloe vera îmi invadă nările. Era fiica primarului care se apropie şi îmi puse mâna la gură pentru a mă împiedica să protestez în vreun fel. Era prea de tot, intru în casa omului, mă bucur de ospitalitatea lui şi-i înşel încrederea culcându-mă cu fiica lui. Pesemne ea auzise din camera alăturată că ceva nu-mi dă pace şi venise pentru a mă linişti. Îmi oferi toată splendoarea feciorelniciei ei în acea seară. Dimineaţa mă trezisem ca nou, singur, puţin în dubiu dacă episodul din noaptea trecută a fost doar un vis sau s-a întâmplat aievea. M-am dus plin de entuziasm la coliba bătrânului hotărât mai mult ca niciodată să fac barca aceea, aşa cum trebuia şi să termin odată cu afacerea asta care se lungea peste putinţă de prevăzut.  

Zilele se scurseră una după alta şi nimic nu deranjă pacea universală. Nu existau conflicte, nu era nimeni ameninţat cu foametea, disperarea nu-şi avea nici un rost. Timpul se ţinea de obicei de laun eveniment la altul care marca existenţa sătenilor, fie o căsătorie, fie un torent dezlănţuit de natură. Fiica primarului îşi făcu un obicei să mă viziteze la ceas de noapte, iar eu mă întrebam dacă nu cumva primarul bănuieşte ceva. Între timp  terminasem prima mea barcă, satisfacţia mă copleşi atunci când o lansasem la apă, un adevărat succes după câte îmi spuseră bărbaţii care mergeau cu ea la pescuit în largul lacului. Adusesem şi câteva inovaţii în sat, printre care un sistem rudimentar de canalizare, prin care se igieniza satul şi se stropeau culturile de yucca şi porumb. Făcusem mari progrese şi în a învăţa dialectul zonal, astfel că nu se ţinea nici o întrunire a bărbaţilor fără ca eu să nu fiu prezent. Uitasem în totalitate de viaţa mea şi parcă şi cunoscuţii mă abandonaseră pe aceste meleaguri uitate de lume. De fiecare dată când mă gândeam la viaţa mea anterioară, îmi dădeam seama ce uşurare era să nu duc grija cardului meu visa, a cărui cont scădea simţitor de fiecare dată spre sfârşit de lună, să uit de facturi  şi de termene limită.

Timpul trecuse peste mine, sezon după sezon, construind tot altă şi altă barcă. Mă stabilisem într-una dintre colibele din sat cu fiica primarului, care încuviiţă unirea noastră.  Fiica primarului îmi oferi doi băieţi şi o fată care zburdau toată ziua pe străzile pline de glod sau crăpate de uscăciune ale satului. Băieţii erau deştepţi şi îndrăzneţi din cale afară, iar fiica mea era cea mai frmoasă şi mai mândră dintre fete.

Într-o bună zi, bătrânul se uită la mine şi-mi spuse: “Ai venit la mine să-ţi povestesc istoria unui mare erou al neamului meu. Nu cunosc nici un astfel de om, viaţa a fost aici mereu tihnită şi satul nostru îl ştiu aşa cum e dintotdeauna. Nu s-a întâmplat nimic deosebit pe aceste meleaguri încât un om să poată avea puterea să schimbe cursul destinelor noastre. Dar tu poţi să te numeşti un erou pentru că ai vrut să cunoşti viaţa şi să înveţi de la ea ce e mai preţios, şi anume să te bucuri că trăieşti.” La început nu am înţeles ce a dorit să spună cu cuvintele astea, le-am reţinut şi le păstrez la fel de vii în minte ca şi cum totul s-ar petrece aivea. A doua zi am aflat cu stupoare că bătrânul a murit. A fost incinerat şi cenuşa i-a fost împrăştiată pe aripile vântului deşertăciunii, ca acesta să poarte cenuşa trupului pe toate meleagurile pământului ca cel care a trecut în natura neînsufleţită să poată să cunoască TOT.

M-a mâhnit atunci că numai atâta a avut să-mi spună, pentru că după ani de trudă mă aşteptam la mai mult.Simţeam că datoria mea se încheiase aici şi trebuia să mă reîntoc la civilizaţie pentru a  scrie articolul respectiv.

 Am făcut cale întoarsă timp de o zi şi o noapte ca să-mi regăsesc familia şi pe cei dragi. Am descoperit cu stupoare că mă crezuseră mort în tot acest răstimp. Soţia se recăsătorise, fiica mea era la universitate şi nici nu dorea să audă de mine, spunându-mi că am abandonat-o toţi aceşti ani. Colegii de la redacţie aproape că mă uitaseră cu toţii. Nu m-au lăsat să-mi public articolul, se schimbaseră între timp zeci de redactori şefi. Îmi trântiseră în faţă uşile afirmând că îndrug baliverne care nu se mai cumpără în zilele astea. Nu se mai caută astfel de poveşti, mondenităţile sunt pe val. Am reuşit totuşi să public cu ajutorul unui vechi prieten câteva poze şi vorbele bătrânului la pagina de articole primite de la cititori.

Acum mă aflu în avion, mă îndrept din nou spre satul meu iubit, le-o fi dor de mine. Sunt sigur că fiica primarului şi copii mei îşi duc viaţa tihnită fără ca nici o clipă să uite de mine. Poate într-o bună zi satul va avea nevoie de un nou primar, pentru că de un tâmplar  sigur are nevoie.

 - Mamă…

- Da, dragă…

- Mamă, m-a luat o foame!

- Ce nevoia, dragă,  doară suntem în cimitir!

-Mamă, m-a luat o foame şi o sete de nu ştiu ce m-a apucat.

-Hai, dragă, lasă asta acum. Hai să mă ajuţi să săpăm puţin aici ca să pot să pun şi eu seminţele astea de flori pe mormântul lu’ taică-tău şi după aia plecăm.

-Câţi ani sunt de atunci? Vreo cinci, nu?

-Aproape… păi Cristina are 4 ani şi ceva şi s-a născut la două luni după ce a murit taică-tău, tot în 6 ianuarie ca şi el.

-Ah, da. Aşa e.

-Uite că începe ploaia, înseamnă că i-o părut rău că s-o dus.

-I-o părut, că i-a plăcut viaţa. Da’ a şi băut la viaţa lui. Şi a fumat ca un turc.

-Mamă, da’ astăzi când am intrat pe poarta cimitirului m-a luat aşa o frică.

-De ce, măi copile? De cine să-ţi fie frică?

-Păi am văzut toate crucile astea şi mormintele alea noi cu câte un morman de flori pe ele şi mi-am închipuit toţi acei oameni care cine ştie cum au murit…

-Ei, măi copile, da’ şi tu te sperii din atâta lucru.

-Nu mamă, nu mă înţelege greşit. Eu cred în Dumnezeu, cred în Mântuitorul Nostru, dar tot mă bântuie un gând întunecat că după moarte, gata. Se termină totul.

-N-are de ce să-ţi fie frică, măi copile. Noi murim, ne stingem de pe lumea asta doar trupeşte, dar sufletul nu încetează niciodată să existe.

-Oricum, să ştii că mi-e foame. Mai ai covrigi, cornuri? Mai ai ceva prin sacoşa aia a lu’ matale?

-Mai am, măi copile, şi cornuri, şi covrigi, şi colivă. Ia şi mînâncă! Vezi că e şi nişte suc acolo, dacă vrei e şi bere şi vin, după aceea să milostivim groparii aceia. Pune şi mie un pahar cu vin să beau pentru taică-tău, că tare i-o mai plăcut vinul roşu. Puneţi şi ţie niţel, că nu strică, face sânge!